Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mai întâi a vrut să fie balerină, dar din cauza unui mic accident a fost nevoită să renunţe. Apoi a vrut să fie actriţă, chiar a dat de trei ori admitere la facultate. A absolvit Universitatea Naţională de Teatru şi Artă Cinematografică în 1990, la clasa lui Ion Cojar. S-a angajat la Teatrul Naţional din Craiova şi a locuit acolo, în teatru, timp de şase ani. Detestă ipocrizia, şmecheria. Când i-a spus cineva ceva din toată inima, sufletul ei a fost mângâiat, dar când a simţit că este ceva formal, a fost jignită. Formalismul o jigneşte. Nu suportă prostul gust şi vulgaritatea care au inundat sticla şi faptul că trăim într-o lume a valorilor inverse, o lume în care mitocănia şi grosolănia s-au impus ca modele. Lamia Beligan împlineşte sâmbătă, 23 august, 48 de ani. La mulţi ani!
Avea şi încă are un mare potenţial în ce priveşte nevoia de a dărui
“Îi mulţumesc tatălui mei pentru că m-a învăţat ce înseamnă o viaţă trăită pe verticală”
“Îmi plăcea să dansez, eram balerina casei, aşa că părinţii au luat decizia de a mă înscrie la liceu. Ei au descoperit că am bucuria de a dansa şi că nu ratam niciun moment să mă manifest în sensul ăsta: dansam, improvizam. Mi-au încurajat această vocaţie, ceea ce m-a ajutat foarte tare. Chiar dacă n-am avut o carieră de balerină, m-a ajutat să am o anumită ţinută, o anumită eleganţă a mişcării. Mi-aduc aminte că mama-mi spunea că, orice s-ar întâmpla, să nu-mi vând niciodată sufletul. «Ai grijă de sufletul tău!», îmi spunea adeseori. Se pot întâmpla multe lucruri în viaţa unui om, dar sufletul nu trebuie să fie pângărit. Am ales teatrul din nevoia mea de a comunica, de a dărui, de a-mi depăşi timiditatea, de a mă descoperi pe mine prin ceilalţi şi de a-l înţelege mai bine pe celălalt. Am ales meseria asta dintr-o mare nevoie. Cred că aveam – şi încă am! – un potenţial mare în ce priveşte nevoia de a dărui. Se cerea cheltuit. Cu timpul, când am avut primele mele izbânzi profesionale, lucrurile s-au legat, am început să descopăr bucuria acestei meserii. La început, poate din cauza timidităţii, eram destul de încordată. Nu mi-a fost uşor să fiu actriţă. Totul era pe viaţă şi pe moarte. Dar profesia noastră se face cu bucurie, cu relaxare”, spune Lamia Beligan într-un interviu.
“Arta actorului nu se poate învăţa! Se pot deprinde unele reguli tehnice, dar misterul creaţiei îl poţi descoperi doar singur, foarte greu şi de-a lungul multor ani... de trudă. Îi sunt recunoscătoare tatălui meu că mi-a dăruit dragostea de teatru, că a crezut întotdeauna în talentul meu, că m-a învăţat să fiu o luptătoare şi să consider că fiecare spectacol, fiecare nou rol este o provocare. Că m-a învăţat să nu mă risipesc şi să-mi tratez profesia cu înălţime sufletească şi cu eleganţă. Că m-a învăţat ce înseamnă nobleţea, eleganţa, stilul, demnitatea şi clasa unui mare actor. Îi mulţumesc că m-a învăţat ce înseamnă o viaţă trăită pe verticală. Îi mulţumesc că mi-a fost model de bunătate şi de înţelepciune, de măsură şi de bun-simţ. Dar, mai presus de toate, îi mulţumesc că mi-a dezvăluit secretul longevităţii sale: Iubirea. Regret timpul pe care l-am pierdut în situaţii care nu mi-au adus nimic, care n-au construit nimic în mine, cu oameni care n-au adăugat nimic la ceea ce sunt, în sensul bun al cuvântului. Leg prietenii cu oamenii destul de repede. Am această curiozitate de a cunoaşte oamenii – face parte, cred, din profesia mea. Eu cred că ar trebui să fim mai atenţi la oamenii din jur. Într-un sens profund uman şi creştinesc. Niciun om n-ar trebui să treacă prin viaţa noastră ca şi când n-ar fi existat, fără să ne lase ceva. Indiferenţa e ceva îngrozitor! Chiar şi oamenii care vin şi-ţi fac un serviciu în casă n-ar trebui să rămână nişte străini pentru tine.”
Citește pe Antena3.ro
