Astăzi e ziua ta... Sergiu Anghel!

"Ca să poţi rezista în coregrafia românească trebuie să ai un ministru al Culturii inteligent. Eu nu am rezistat...", ne mărturiseşte, cu durere în suflet, prof. Univ. dr Sergiu Anghel. Astăzi împlineşte 54 de ani. La mulţi ani!

"Astăzi voi sufla în 54 de lumânări şi sper să le sting, ca şi anul trecut, din pri­ma suflare. Nu este însă un moment foar­te fericit, pentru că «aniversez» şi trei ani de la distrugerea Companiei Orion Balet, înfiinţată de Andrei Pleşu şi demolată de ex-compozitorul şi ex-ministrul Iorgulescu, mână în mână cu vechilul său cultu­ral, Zoe Voicu, alias Enăchescu Voi­cu. Şi mai trist este însă faptul că această companie - singura din ţară - a fost demolată doar pentru că în 2004 începusem să de­masc în presă corupţia din Centrul de cul­tură Tinerimea Română, relaţiile du­bi­oase ale acestei instituţii obscure cu Mi-nisterul Culturii «la pachet» şi impostura managerială a dirijorului Enăchescu. Va fi deci o aniversare pe care o voi petrece aşteptând verdictul justiţiei în privinţa procesului pe care l-am intentat acestui jalnic personaj, demolator al unei instituţii de cultură. Un personaj cinic, care a pus astfel capăt speranţelor unor tineri de mare talent, care şi-au văzut cariera frântă în plină ascensiune. De ce au fost aruncaţi aceşti tineri în stradă? Pentru că - spre deosebire de amatorii pe care i-a păstrat Enăchescu în instituţie, aceştia erau profesionişti de mare clasă şi «pentru că nu aduceau profit». Gogomănie a unui personaj care nu a aflat nici în prag de pensionare că în cultură profitul e cultura şi nu profitul.

N-am să mai  evoc - aşa cum mi-aţi ce­rut - momente ale începutului meu de ca­rieră. De altfel, să afirmi cu nonşalanţă, într-o Românie înapoiată cultural, că eşti coregraf presupune asumarea riscului de a fi asimilat de trepăduşii culturali re­cenţi cel mult cu un fel de proxenet discret. «Am auzit că ai nişte fete superbe la tine în companie» e o replică pe care am auzit-o de prea multe ori în concomitenţa unui surâs bălos şi a unei bătăi complice pe umăr venind din partea prea multor enăcheşti.  N-am sfătuit pe nimeni, de aceea, să îm­brăţişeze meseria asta în România. Mi-a ajuns propriul calvar. Îi sfătuiesc însă pe toţi cei care simt că această cruce este uşoară să o poarte. Poate că şi în lumea artelor, cândva, cele din urmă vor fi cele dintâi. Poate că există un Paradis al Artei, unde locurile cele mai înalte să nu poată fi ocupate decât de cei cu trupuri şi cu su­flete uşoare. Nu ca pe acest pământ, un­de, totul fiind pe dos, nu se găsesc lauri decât pentru bătrânii-de-mici care cre­ează, de la început şi până la sfârşit, în papuci şi cu cafeaua la bot. Dansul trece, ca probă a angajării sale totale, prin carnea şi prin sângele tău; pergamentul şi cerneala singurului bilet de intrare va­labil acolo sus. De aceea, doar dansatorii merg în paradis... poate şi clasa muncitoare."