Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cui aparţine finalul acestei săptămâni? Triplă câştigătoare a Ligii Campionilor la handbal în tricoul echipei daneze Viborg, vicecampioană mondială şi medaliată cu bronz în cel al echipei naţionale a României. Dincolo de aceste repere, jucătoarea ajunsă la 35 de ani şi care evoluează acum în echipa stelară construită de CSM Bucureşti continuă să fie considerată una dintre cele mai bune extreme din handbalul mondial feminin. Oferită handbalului mare de către Clubul Sportiv Şcolar din micuţa localitate olteană Corabia, acolo unde s-a născut, Cristina Vărzaru a impresionat lumea semicercului în tricoul echipei pe care o regretăm cu toţii, Oltchim Rm. Vâlcea. Între 1999 şi 2002, micuţa extremă înaltă de doar 1.67 m. s-a numărat în fiecare sezon printre principalele marcatoare ale echipei care a însemnat o bună perioadă singura producătoare de înaltă performanţă în sportul românesc. Chiar în ultimul an de contract, 2002, Cristina a fost foarte aproape să câştige Cupa Cupelor cu Oltchim, însă oltencele au pierdut finala. După două sezoane petrecute la Rapid CFR Bucureşti (2003-2005), Cristina a ajuns în locul unde avea să-şi etaleze valoarea şi să-şi umple vitrina de trofee cu o strălucire orbitoare. În 2006, românca semna cu una dintre cele mai celebre echipe ale handbalului continental, Viborg HK, iar în 2006, 2008, 2009 şi 2010 avea să cucerească titlul în Danemarca. În acel prim an de contract cu Viborg, Cristina a pus umărul la cucerirea Ligii Campionilor, trofeu pe care avea să-l mai câştige cu celebra grupare nordică atât în 2009, cât şi în 2010. Acum, la 35 de ani, Cristina s-a întors acasă şi e în mijlocul unei noi provocări, CSM Bucureşti, echipa care a strâns multe vedete internaţionale şi cu care senzaţionala extremă speră să mai cucerească sezonul viitor un al patrulea trofeu personal de Liga Campionilor. Tot ca un răspuns la întrebarea care a deschis articolul, e una dintre cele mai discrete şi inteligente sportive de înalt nivel pe care o are România. O arată rar, nici nu vrea să o facă prea des şi se simte perfect aşa.
