Carmen Sylva, “cea mai duioasă poetă a iubirei şi a durerei”

18 februarie 1916.  Este ziua în care cea dintâi regină a României, Elisabeta, s-a stins la doar un an şi jumătate după moartea Regelui  Carol I, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Curtea de Argeş, alături de cel care i-a fost soţ, a cărui dispariţie a afectat-o profund. 

Pe numele complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, cea care avea să fie supranumită peste ani, de oamenii din popor, “Regina Mamă”, s-a născut la 29 decembrie 1843, la Neuwied. A moştenit de la tată, principele Hermann de Wied, un filozof de seamă, dragostea pentru ştiinţă şi literatură, iar de la cea care i-a dat viaţă, principesa Maria de Nassau, o femeie de o rară energie, puterea de a suporta toate greutăţile ce i le-a rezervat soarta. Un portret deosebit i-a fost conturat în anul 1913 de gazetarii revistei Luceafărul în ediţia specială care i-a fost dedicată la jubileul de 60 de ani. “Mica principesă a avut o tinereţă tristă. Doi fraţi i-au murit în intervale scurte, de boli grele. Asemenea, începu să caute mângâiere şi să umple golul sufletului — prin studiu. Sub conducerea unui bun profesor îşi însuşi limbile principale, ajungând cea mai instruită princesă. În octomvrie 1869 se logodeşte cu principele Carol de Hohenzollern, noul Domn al Ţării Româneşti, naşte o fetiţă — cel dintâi şi cel din urmă copil — care însă moare în curând. Tinereţea tristă a fetei şi durerea mamei au influenţat şi scrisul poetei Carmen Sylva (nume sub care regina a publicat numeroase cărţi – n.n), împrumutându-i un fond de tristeţă meditativă (...) Carmen Sylva a scris (...) poezii, descrieri de oameni şi ţinuturi, însemnări filozofice, poveşti şi romane, traduse, în parte, nu numai în româneşte, ci şi în englezeşte şi franţuzeşte.”

După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin semnat în anul următor, în 1881 România a fost recunoscută regat. Astfel, principele Carol I şi principesa Elisabeta au devenit primii regi ai României. Nu trebuie să uităm că în timpul războiului din 1877,  cea supranumită şi “Mama răniţilor” a înfiinţat servicii de ambulanţă, spitale, a avut grijă ca răniţii să aibă medicamente şi îngrijire medicală. Regina Elisabeta s-a implicat îndeaproape în sprijinirea societăţilor filantropice, sfătuind doamnele din înalta societate să strângă fonduri în scop caritabil. Cum la acea vreme nu exista un sistem de caritate, “Societatea Regina Elisabeta”, fondată în 1893, a tratat fără să perceapă vreo taxă mai bine de 17.000 de bolnavi anual, distribuind medicamente gratuite şi monitorizând starea familiilor nevoiaşe. Pe de altă parte, Regina Elisabeta a sprijinit artele, încurajând tinerii talentaţi să-şi desăvârşească studiile, prin intermediul unor burse speciale. Între artiştii încurajaţi de Regină să-şi urmeze visul şi talentul aparte se află muzicianul George Enescu, poeta Elena Văcărescu, pictorul Nicolae Grigorescu sau poetul Vasile Alecsandri. Regina Elisabeta a iniţiat şi o mişcare de emancipare a femeilor din România şi a avut o mare pasiune pentru broderie, motiv pentru care a înţeles într-un mod cu totul deosebit meşteşugurile tradiţionale româneşti. N-a ezitat vreo clipă să îmbrace portul tradiţional românesc pe care, până atunci, cei mai mulţi îl socoteau doar un strai al ţăranilor, însă demersul majestăţii sale nu s-a oprit aici. A încurajat doamnele din suita regală să facă acelaşi lucru, dând astfel portului tradiţional o valoare socială deosebită, înfiinţând chiar un centru de meşteşuguri naţionale la Castelul Peleş din Sinaia.

La jubileul de 60 de ani, Regina Elisabeta şi-a aşternut gândurile în paginile revistei Luceafărul. Privea cu nostalgie spre trecut şi se simţea tot mai aproape de cer: “ (...) am trăit ce este dat unui om a trăi: suferinţe de tot felul, experienţe îmbelşugate, tot ce mi-a fost ursit. Am început a povesti mai pe larg despre acestea, ca să înfăţişez cu mulţimea legendelor, despre mine bine şi rău grăitoare, purul adevăr. Cei din urmă 30 de ani i-am trăit în munci grele şi năcazuri mari. De aici înainte mi se deschid porţile cerurilor, prin cari cei preaiubiţi au intrat. Mă copleşeşte o astfel de lumină, încât întâmplările din jurul meu nu mă mai neliniştesc... Mi-am sprijinit în suflet o dispoziţie spre bucurie, încât mă bucur de ziua de mâine, de ceasul ce vine, ca un copil; mă bucur de clipa ce urzeşte, ca unul ce nu mai are dimineaţă. O floricea, o rază de soare, o faţă gingaşă, frumoasă, un chip bătrân sfânt, o vorbă, un cântec, un acord, o frunză, o vietate, o străfulgerare, o binefacere... şi atât de dese mă ispitesc, ori de avut-am în viaţa mea multe decepţii. Nici una! Niciodată! Căci Dumnezeu mi-a dat ochi de văzut şi urechi de auzit. Şi nu am aşteptat de la nimenea mai mult decât mi-ar fi putut da.  (...) în ochii mei nu sunt nici vrăjmaşi, nici prieteni, ci numai suflete.

Din dicţionarul meu sunt şterse două cuvinte: familie şi străini. Mi-a fost rânduit să-mi părăsesc familia spre a adopta un popor întreg şi familia ce trebuia să o întemeiez pe pământ s-a înălţat la cer. În calea mea, străin nu întâlnesc, fiindcă toţi îmi sunt fraţi şi inima mea e deschisă pentru toţi. Copilul meu din cer mi-a încredinţat patria şi poporul său şi prin floarea bătrâneţii a trebuit să-mi câştig dulcele nume de «Mama Regină». Mamă trebuia să fiu eu tuturora.(...)”

Un portret al Reginei Elisabeta a fost conturat  de Marilina Bocuţ în aceeaşi ediţie specială a revistei Luceafărul, din 1913: “O văd prin lumina fermecătoare a amintirilor copilăriei. Era în ziua împărţirei premiilor şcolare şi noi, copiii celei de-a doua reşedinţe regale, eram fericiţii aleşi a fi încoronaţi de augusta mână a Reginei. (...) muzica intona salutul încoronării, pe când sute de priviri ne săgetau cu admiraţie, urmărind paşii noştri sfioşi, până la treptele tronului regal, improvizat în mijlocul naturii. Acolo, Regina aşeza pe capetele noastre cuminţi cununi albe de steluţe sălbatece, culese de păstori, de prin vârfurile munţilor. Şi inimile noastre micuţe băteau să se rupă, sub gestul mângâietor al zânei aceleia bune, zâna pădurilor, cum o chemam noi, în zilele când, rătăcind prin fundul văilor, o zăream coborând din înălţimile stâncilor, sveltă şi vioaie ca o căprioară, venind să ne ocrotească minunea coşuleţelor noastre încărcate cu fragi, de frica ursului, ce ne speria gândurile, — zâna darurilor, atunci când ne coperea cu bunătăţi şi vorbe frumoase, făcând să ni se îmbujoreze chipul sub acea mândră emoţie a copilăriei. Aşa mi-o aduc mai ades aminte, pentru că aşa o vedeam mai cu drag pe Regina noastră, atunci, când mintea mea de şapte ani se muncea să desluşească, pentru ce sub cerul senin, ce sărbătorea atât de radios încoronarea noastră, în mijlocul naturei aceleia aşa îmbelşugat de frumoase, printre imnurile muzicilor şi uralele mulţimei, Regina plângea, sărutând cu foc căpişoarele noastre blonde. Mai târziu, Poveştile Peleşului ne-au lămurit taina, zâna pădurilor noastre, Carmen Sylva, ne-a spus, pentru ce sună campanulele, clopoţeii albaştri ai pajiştilor.
Campanulele sună în adierea zefirului şi numai mamele aud chemarea lor. Mamele se duc şi caută atunci printre clopoţeii albaştri-violeţi, unde fiecare îşi găseşte copilaşul ei. Campanulele ce înfloresc în fiecare vară, aşa de frumos, prin poienile Peleşului, au sunat odată şi pentru Regina României şi acolo a găsit ea o prinţişoară blondă, ruptă din raiu. Dar Peleşul, copilul sălbatec, a văzut-o, căci ochişorii ei albaştri s’au oglindit aşa de adânc şi aşa de frumos în apele lui! Şi Peleşul a îndrăgit-o mult. Odată, copiliţa, greu bolnavă, ofta mereu de dorul Peleşului, vreau să văd Peleşul, duceţi-mă la Peleş, striga ea şi Peleşul a luat-o şi a dus-o cu el departe, departe şi ea nu s’a mai întors. Atunci am înţeles plânsul Reginei în zilele frumoase de sărbătoare a copiilor, durerea zâmbetului ei veşnic şi lacrămile ce străluceau totdeauna în adâncul ochilor albaştri, ai zânei pădurilor noastre, ce urmărea mereu, cu acelaşi dor nestâmpărat, fiece pleată blondă, colţişorul unei rochiţe fluturate’n vânt, drăgălăşia negrăită a fiecărei mişcări de copil. Durerea aceasta netămăduitoare, golul imens ce l-a săpat în sufletul mamei fermecătoarea copiliţă plecată în raiul florilor de unde fusese desprinsă, a îmbelşugat izvorul puternic al simţămintelor ei alese şi din sufletul adânc rănit, în cel mai scump sentiment, din prisosul acelei extraordinare iubiri necheltuite, s’a revărsat din plin acea binecuvântată dragoste pătrunzătoare, cu care a învăluit ea ţara, poporul său şi tot ce trăieşte aproape şi departe de ea, făcând din Regina României cea mai duioasă poetă a iubirei şi a durerei, Carmen Sylva.

Cine a cunoscut de aproape pe Regina României nu o mai poate uita niciodată. Cu graţia simplă, firească, ce o pune în larga îmbrăţişare cu care mângâie un copil, cu aceeaşi graţie plină de bunătate primeşte ea pe toţi cei ce au fericirea să i se apropie. E ceva neobişnuit de plin de atragere în gestul unic al chemărei iubitoare, din privirea duioasă, cu care te îndeamnă, din întreagă fiinţa ei, ce respiră o blândeţă plină de farmec, o sublimă bunătate, gata să te încălzească din primul moment într’o supremă şi nepreţuită ocrotire. E atâta putere de expresie în trăsăturile feţei aceleia delicate, atâta senin neturburat pe larga frunte boltită, ce pare că-ţi comunică deodată toată pacea intensă a înaltelor gândiri, ce plutesc deasupra suveranei, iubiri cu care priveşte ea tot ce o înconjoară. Şi cât suflet pune ea în toată această iubire!  Privirile încărcate de durere ale suferinzilor, amara desmoştenire a tuturor infirmilor, sbuciumul necontenit al celor slabi şi fără ajutor, curata şi luminoasa întrupare a tuturor artelor, muza şi durerea, fericirea şi braţele întinse ale copilaşilor fără ocrotire, aceasta este atmosfera somptuosului cabinet de lucru al Reginei, unde gândeşte şi veghează poeta şi domnitoarea.

O înaltă regiune de pace şi linişte sufletească! Parcă pluteşte acolo, în interiorul acela cald şi colorat de artă rafinată şi te întrebi – după ce ai străbătut lungul şir de săli şi galerii măreţe, unde portretele micei principese îţi surâd şi te cheamă cu azurul ochilor ei de înger, sângerându-ţi inima, cu toţi spinii tragediei aceleia regale – prin ce supranaturală putere de înţelepciune găseşti în faţa ta femeia calmă şi plină de dumnezeiască răbdare, gata să te înţeleagă şi să te încălzească mereu, cu tot sufletul ei! Priveşti pe Regină şi’n înfăţişarea, născută, mândră şi majestoasă, în apariţia aceasta de preoteasă a templelor magice, în larga-i haină albă, cu lungul văl ce-i înfăşoară tâmplele, găseşti, pe monaha modestă, ce şi-a îngropat de-a pururi podoabele şi suferinţele, pentru cununa supremei resemnări, ce a lăsat să trăiască în ea adevărata fiinţă, pe cea desăvârşită.

Regina României şi-a închis în fundul scrinurilor uitate toate podoabele capului ei încoronat. Din primăvara când, în parcul Cotrocenilor, odată cu cei dintâi ghiocei, într’un tufiş de sălcii albea marmura unui mormânt proaspăt, Regina, care în locul stemei îndiamantate a coroanei regale îşi prinsese pe frunte cununa tristă a părului ei albit de
durere, Regina încetase să trăiască şi pentru că mamei nu-i rămăsese decât florile veştede ale unor cununi moarte cu care avea să-şi înlănţuie aducerile aminte, poeta s’a ridicat şi-a glăsuit durerei de mamă să tacă pentru totdeauna, pentru că fericirea unui neam întreg aştepta mâna ei mângâietoare, comoara sufletului ei rar.
De atunci, preoteasă credincoasă, ea a întreţinut cu sfinţenie focul sacru al poporului său, a cărei bună inspiratoare, înger păzitor şi mamă duioasă i-au fost mereu, cu aceeaşi  neoboseală şi nepreţuită iubire. La templul înfrumseţat de măreţu-i sacrificiu, căreia anii i-au adăugat jertfele cu roadele-i bogate, septuagenara Regină priveşte fericită darurile simple ale simţemintelor de recunoştinţă, pe care marele său copil de suflet, poporul românesc, vine să i le aştearnă  la picioare, cu toată smerenia modestiei lui de copil iubitor şi supus, aşa cum l-a învăţat, dragostea ei ocrotitoare, să fie. Ea zâmbeşte, pentru că fericirea alor săi  e mare astăzi, zâmbeşte mai puţin dureros ca altădată, cuprinsă în valurile bucuriei recunoscătoare, cu toată tinereţea sufletului ei, care rămâne mereu frumos. Dar, ca totdeauna, la zile mari, Regina României nu uită că singurele ei podoabe nestemate sunt boabe de mărgăritare, mari, albe şi strălucitoare, cari  curg în şirag, plâng şi râd alor săi, iubiţi şi se prefac pe neştiute, din lacrămi împietrite, ’n stana mută a durerei, care va rămânea, odată şi odată, adevăratul şi neperitorul monument al Reginei României”.