Publicistică: Despre nevoia de mărturisire

“Totdeauna nevoia mea de mărtu­risire, ca şi a altora, mi-a stârnit neîncredere… Puţine plăceri se pot asemui cu nevoia noastră de a ne spovedi..."

“Totdeauna nevoia mea de mărtu­risire, ca şi a altora, mi-a stârnit neîncredere… Puţine plăceri se pot asemui cu nevoia noastră de a ne spovedi. Nci măcar un act sexual nu se poate compara cu voluptăţile unei spovedanii. Şi dacă nu am avea o atât de bună părere despre noi, cred că nu am simţi nevoia de a ne mărturisi. Conştiinţa superio­rităţii noastre naşte nevoia de mărturisire, şi nu sentimentul vinovăţiei. Analiza vieţii interioare în prezenţa unui martor, şi cu deosebire în prezenţa unei femei, se transformă repede într-o plăcere. Cei mai mulţi dintre oameni au mândria existenţei lor, chiar şi a mizeriei lor, de aceea ei simt nevoia să se spovedească. Iată de ce eu simt că mărturisirea nu e un gest de umilinţă, ci de orgoliu. E infinit mai greu să te mărturiseşti ţie însuţi şi mult mai uşor să te mărturiseşti altuia. Şi noi alegem calea mai uşoară. Mărturisirea în faţa altuia aduce imediat un element de spectacol, şi mai ales ispita unei recompense ime­dia­te, fie chiar sub forma unei strân­geri de mână. Noi credem că prin sinceritatea noastră brutală putem intimida pe cei din jurul nostru.” 

“Dacă un altul ne-ar acuza de mediocritate, am protesta, dar îndată ce noi facem acest lucru, e cu totul altceva. Mărturisirea se transformă în curând într-o beţie, suntem în stare să recunoaştem totul în afară de adevăr. Suntem în stare să recunoaştem păcate cumplite, numai să nu recunoaştem adevărul. Mintea noastră ierarhizează contradicţiile, împărţind existenţa în defecte nobile şi defecte mediocre. Chiar dacă, sub presiunea acestui impuls, recunoaştem şi adevărul, adevărul odată recunoscut, pus pe masă nu mai e adevărul. Avem sentimentul că acel adevăr nu ne mai aparţine…”

Teodor Mazilu , “Ipocrizia disperării”, Editura Albatros, Bucureşti, 2002

 

• Teodor Mazilu