Bătută, violată, aruncată de la etaj

Stimate domnule procuror, Numărul de dosar 2180914 din 3.09.2009 e poate pentru dumneavoastră un mod de a identifica unul din sutele de catastifuri de pe biroul sau din rafturile de la locul de muncă. Pentru mine şi pentru fiica mea, Larisa Ko­va­ce­vic, este numărul birocratic al unei nenorociri care ne-a umbrit viaţa. Larisa nu va mai fi niciodată în­trea­gă fizic şi mental după ceea ce i s-a întâmplat în sea­ra de 2 septembrie 2009: bătu­tă, violată şi arun­cată pe fereastră de la etajul 4. După mai bine de cin­ci luni de la această în­tâm­plare, se trezeşte încă ţi­pând din cauza coş­ma­rurilor sau du­re­rilor de co­loană şi şolduri, pe care nici un ana­l­gezic nu le poa­te domoli complet. Când cursul vieţii ei a fost de­viat dramatic, ea avea 18 ani. La 2 septembrie, cea mai violentă zi din viaţa ei, mai avea trei zile pâ­­nă când ur­ma să plece la Londra. Avea bilet de avi­on cum­­părat de mine.

La Londra fusese primită la universitate şi chiar i se aprobase un împrumut din partea statului britanic pentru plata studiilor. Se zbătuse şi alergase singură tot anul să îşi rezolve înscrierea la facultate. Tot la 2 septembrie fusese la cosmetică, a doua zi avea programare la coafor, voia să arate cât mai bine în noua etapă a vieţii ei.

În seara nenorocirii am vorbit cu ea la telefon, îmi amintesc ca şi acum, era ora 6:00 după-amiaza în Bucureşti. Larisa era fericită şi mi-a spus ce dor îi e de mine şi de sora ei. Pentru toate cele de mai sus există dovezi: documente, bonuri, bilet de avion. Chiar dacă omul care a distrus viaţa fiicei mele va fi vreodată pedepsit pentru ceea ce a făcut, aceasta nu îi va mai reda Larisei integritatea fizică sau încrederea nemărginită pe care o avea în oameni.

Dar poate că, dacă s-ar face dreptate, acest om periculos şi fără scrupule ar fi scos de pe străzi şi o altă fată ca fiica mea nu va mai suferi. În seara în care a atacat-o pe Larisa, în timp ce o ameninţa, i-a spus că el a mai omorât o fată în viaţa lui şi că e un om periculos. Pe cine a omorât? Când? Deşi au trecut cinci luni şi mai bine de la oribila întâmplare din viaţa Larisei, încă sunt nopţi când nu pot să dorm, ca şi aceasta, când vă scriu, domnule procuror. Larisa v-a scris şi ea, declaraţia ei, de mână, sper că aţi primit-o.


"Nu-i aşa că tu te-ai aruncat singură?"
Nu ştiu dacă mai există vreo anchetă în curs în cazul fiicei mele sau dosarul a fost închis. Nu ştiu dacă cineva îmi va răspunde vreodată la unele întrebări, cum ar fi: de ce poliţistul care a venit la spital în urma Salvării care a adus-o pe Larisa a răspândit zvonul că ea era drogată şi s-a aruncat singură de la etaj? Nu avea pe ce să se bazeze în ce spunea, nu? Sau avea vreun interes să arunce cercetarea în ceaţă de la început?

În urma testelor de sânge nu s-au găsit droguri în organismul ei, dar când eu am venit de la Londra, a doua zi după cădere, tot spitalul vuia de fata care se aşteaptă să intre în sevraj, fiind dependentă de heroină (ceea ce bineînţeles că nu s-a întâmplat). Dar umilinţa acelor acuzaţii gratuite mai conta pe lângă spaima că îmi voi pierde fiica? Ea era inconştientă şi nu m-a recunoscut când am ajuns. Mai apoi avea momente când se trezea şi părea că ştie unde este, dar vorbea lucruri fără sens.

Şi totuşi poliţistul i-a luat o "declaraţie" imediat după ce fusese culeasă de pe jos, de la locul căderii, lovită la cap vizibil şi confirmat de tomografie că avea contuzii cerebrale multiple. Din cele relatate de fiul meu, prea şocat să reacţioneze just în acel moment, întrebările poliţistului sunau cam aşa: "Nu-i aşa că tu te-ai aruncat singură de la etaj?", "Nu-i aşa că tu te-ai dus singură la el acasă?".

De ce s-ar fi aruncat Larisa de la etaj? Şi cine se sinucide aruncându-se de la fereastra unui om pe care de abia îl cunoştea, un traficant de "droguri legale", comerciant semisubteran din garsoniera închiriată, contactat de ea şi de prietenul ei de pe site-ul www.gangsta.ro? Am auzit că Dragoş Ionescu susţine că el şi Larisa erau prieteni.

Dacă erau aşa buni prieteni cum zice el, de ce a fost nevoie să vină să o ia de la staţia de metrou Gorjului ca să o aducă la el acasă? Pentru că ea nu ştia unde locuia? De ce nu a oprit-o să se arunce? De ce nu a chemat Salvarea? De ce a fugit? De ce a ascuns geanta Larisei? (asta mi s-a spus la Poliţie). De ce vecinii cu care am stat de vorbă (şi care se tem să meargă la Poliţie să spună că e periculos, violent, că îşi bate concubina) mi-au spus că ei au chemat Poliţia din cauza ţipetelor Larisei?




De ce vecinii susţin că el e "mână în mână" cu Poliţia? Domnule procuror, Larisa nu a avut niciodată intenţia să îşi curme viaţa, pentru că cea mai frumoasă parte a vieţii ei de abia începea. Şi nici nu era drogată, aşa cum a zis Poliţia. Dacă ar fi fost în pericol, s-ar fi luptat pentru viaţa ei, ea nu era o fiinţă fricoasă. Aşa cum a şi făcut, a încercat să ţină piept unei namile de două ori cât ea. Un om crud şi violent, pentru care viaţa ei nu a reprezentat nimic şi care, înfuriat de ţipetele ei, a azvârlit-o peste fereastră ca pe un obiect.

De ce la spital, odată ajunsă, Larisei nu i s-au prelevat probe medico-legale care ar fi demonstrat violul? De ce medicii sau Poliţia nu au chemat pe cineva de la institutul medico-legal să ia în evidenţă starea Larisei? Nu era un accident care ridica semne de întrebare? De ce spitalul nu a notat în fişa medicală toate leziunile? Au "omis" să scrie în fişa medicală: faţă învineţită şi umflată pe partea dreaptă, ochiul drept învineţit, clavicula dreaptă ruptă, două coaste superioare rupte, chiar şi unul din oasele de la un picior, sfărâmat, lipsea din enumerarea rănilor.

Poate din grabă şi neglijenţă, poate intenţionat, dar aceste date importante au dispărut în aer. Se poate desigur presupune că leziunile de mai sus erau cauzate de cădere, probabil că asta a şi vrut Dragoş Ionescu, să şteargă urmele agresiunii, de asta a aruncat-o de la etaj. O fată grav rănită sau moartă nu mai poate "dovedi" că a fost bătută şi violată, nu? Ce îngrozitor simţ practic şi ce eficient s-a dovedit atunci când a fost combinat cu indiferenţa şi cinismul organelor de Poliţie şi cadrelor medicale!

Dar un medic legist ar fi făcut diferenţa în mod cert între urmările impactului cu solul şi urmele bătăii. Dacă ar fi fost chemat la spital imediat. Dacă eu aş fi fost cu ea în acea noapte, nu s-ar fi întâmplat asta, dar cu ea au fost doar fratele ei, un tânăr de 21 de ani fără experienţa vicleniei umane, complet pierdut de durere şi tristeţe, şi doi prieteni de familie, care mi-au relatat de fapt, revoltaţi, toate acestea. Aceşti prieteni sunt gata să declare totul şi în faţa dvs. dacă e necesar. Iar lista completă a leziunilor Larisei au făcut-o medicii de la Londra.


"Eu tot aştept să mă sune un anchetator"
Nu consider că am dreptul să judec ceea ce a făcut sau nu a făcut Poliţia sau dvs. până acum, pentru că nu am toate datele la zi. Şi nu din vina mea. Eu am tot sunat la Poliţie şi mi s-a spus pe un ton agasat să nu mai sun, că voi fi eu contactată de cei care cercetează cazul, că numărul meu de telefon şi al prietenei şi colaboratoarei mele de la firma din Bucureşti figurează în dosar.

De fapt, în acest moment nu am nici o dată, nici o informaţie despre mersul investigaţiei, dacă mai există vreuna. Pe mine nu m-a sunat nimeni să mă întrebe nimic după ce am fost la Poliţie Secţia 21 din Piaţa Gorjului la data de 3 septembrie. De atunci, o mare tăcere. Deşi am lăsat numărul meu de telefon mobil românesc peste tot şi ar fi fost normal să mă sune cineva. Îl ţin deschis şi aici, la Londra.

Acum câteva zile a sunat-o pe prietena mea din Bucureşti o doctoriţă de la Spitalul Municipal care voia să întrebe de Larisa, doctoriţa Călin, nu pentru că i-ar fi păsat, ci pentru că o sunase cineva de la Poliţie şi ei, la spital, nu mai aveau fişa Larisei şi nu ştia ce să îi spună. M-a rugat pe mine să îi scriu un e-mail cu datele cerute, diagnosticul, starea ei de acum, cum a plecat din Bucureşti. Cum adică nu mai aveau fişa Larisei? Unde e această fişă?




Suferinţele Larisei nu s-au sfârşit, se pare, deocamdată. Săptămâna viitoare mergem la neurolog, deoarece în urma traumatismului cerebral Larisa a făcut câteva crize de epilepsie, peste o lună urmează a patra operaţie etc. În urma violului a fost contaminată cu o boală venerică, pe care a trebuit să o trateze aici, la Londra. Dar ea speră ca într-o zi să ducă o viaţă normală.

Eu, ca mama ei şi singurul ei părinte, pot spune că am îmbătrânit cu zece ani de la 2 septembrie 2009 până acum, nu mai pot lucra, nu mai pot avea grijă de cealaltă fiică a mea, care şi ea este deprimată şi traumatizată. Iar Larisa, după ce va termina cu tratamentele corpului, când va fi asta, va trebui să meargă la un psiholog pentru a trata efectele traumei psihice, teama de a ieşi în lume, coşmarurile, panica.

Larisa a fost întotdeauna o fată optimistă, puternică şi încrezătoare în oameni. Înainte de 2009 a studiat baletul, a făcut stagii în Elveţia şi în Italia, voia să studieze în continuare la Londra coregrafia, a iubit dansul cu pasiune. Acum va păşi prin viaţă cu un trup deformat, cu un picior mai scurt, cu dureri. Şi nu va mai dansa niciodată.

Toţi întreabă de ce l-a vizitat pe acel om să cumpere droguri legale, de parcă asta are legătură cu faptul că ea a fost bătută, violată şi aruncată peste fereastră. De parcă ceea ce a făcut Ionescu e justificat de slăbiciunea morală a Larisei. Nici o fiinţă, oricât de decăzută moral, nu poate fi distrusă, nimeni nu are dreptul să o facă.

Sunt convinsă că dvs. ca reprezentant al legii nu faceţi parte dintre cei care amestecă judecata morală de consideraţiile legale în cazul Larisei. Ea nu era dependentă de droguri tari, gen heroină sau alte substanţe, folosea "recreaţional" substanţe a căror distribuţie e blagoslovită de însăşi legea românească, oricât de aberant ar fi acest lucru, oricât de periculos pentru tineri. Eu nu am ştiut de această practică a ei.

Am toleranţă zero faţă de asemenea intoxicări - tutun, alcool sau droguri oricât de uşoare. Mi-am crescut singură cei trei copii, fără nici un ajutor, şi le-am dat exemplul corectitudinii şi decenţei şi o educaţie adecvată, dar copiii sunt formaţi de societate în mai mare măsură decât de viaţa de familie.

Mărturisesc că am un gust amar faţă de cursul evenimentelor, în afară de crima propriu-zisă. La spital în Bucureşti mi s-a luat şpagă să îmi dea voie să îmi văd copilul bolnav, doctorii au întins mâna şi ei să se înfrupte din durerea fiicei mele, au tratat-o cu cruzime şi indiferenţă, când a ajuns la Londra era aproape pe moarte. Medicilor de aici le-a fost greu să creadă că ea a stat o săptămână într-un spital, fie el şi din Bucureşti, atât era de deshidratată şi neglijată!

Contactul cu poliţiştii de la Secţia 21 a fost şi el amar, straniu şi alunecos, oameni care nu ţi se uită în ochi şi nu răspund direct şi nu ştii ce să crezi, dacă sunt corecţi sau nu, dacă mint sau ascund ceva. Telefonul mobil al Larisei, recuperat de poliţiştii de la Circa 21, unde este? Dacă se analiza cardul SIM, s-ar fi găsit ultima ei convorbire din acea seară, în care îi spunea unui prieten (Tiberiu P., student la Institutul de Teatru şi Film) că vine la el. Dar nu a mai fost lăsată să plece din garsoniera lui Ionescu. Acel telefon la cine a rămas?

Sunt atâtea întrebări care ne macină. Îndoieli, frustrări, sentimentul unei nedreptăţi strigătoare la cer, senzaţia că te striveşte talpa unui cinism şi a unei indiferenţe ucigătoare.




"Vreau adevărul!"
E un miracol că Larisa a supravieţuit, aşa infirmă cum va fi de acum încolo, şi voi considera un alt miracol dacă într-o zi cel care i-a făcut atâta rău va fi pedepsit şi scos dintre cetăţenii normali. Poate că dvs. veţi contribui la această minune, într-o ţară în care nu există minuni. Nu ştiu dacă se obişnuieşte să scrii unui procuror, iată că o fac. Şi de ce nu? Dumneavoastră sunteţi un funcţionar public şi eu cetăţean român care a trăit în această ţară până acum doi ani. Puteţi lua această scrisoare ca pe o declaraţie a mea spre a fi adăugată la dosarul Larisei.

Eu sunt încă epuizată şi demoralizată de încercările prin care a trecut fiica mea, de efortul de a o îngriji 24 de ore pe zi. Dar de acum vreau să ştiu adevărul, să găsesc răspuns la toate întrebările, să contribui la înfăptuirea actului de justiţie. Larisa nu vrea să mai vină în România. Îi e frică, îi e groază, îi e silă. Nu îi e frică doar de Dragoş Ionescu, îi e frică de ideea de a călca în România în general. Puteţi spune că ceea ce i s-a întâmplat acolo i se putea întâmpla şi la Londra.

Bineînţeles, dar reacţia autorităţilor ar fi fost alta, ca şi cea a medicilor, şi asta ar fi făcut-o să se simtă că trăieşte într-o lume unde cei răi sunt pedepsiţi, oamenii sunt ocrotiţi de lege şi medicii se fac medici ca să aibă grijă de bolnavi sau răniţi, nu din considerente mercantile.

Cu cele mai bune salutări,
Ludmila Sumilov, mama Larisei Kovacevic

 

Am primit această scrisoare acum zece zile. Am făcut verificările necesare, am aflat ca în preajma Crăciunului dosarul a fost declinat de Poliţie, Parchetului Capitalei. Procurorii au primit rezultatul unor cercetări... aşa cum au fost ele făcute. Şi continuă ancheta. Nu suntem în măsură să judecăm încă eficienţa organelor de cercetare, cu atât mai puţin să tragem la răspundere pe cineva. Ştim însă un lucru: destinul unui om tânăr, plin de viaţă, cu un viitor minunat în faţă, a fost frânt în mod nemilos, printr-un gest brutal şi animalic.

Am preferat ca în locul unui articol sec şi descriptiv să publicăm scrisoarea mamei Larisei. Pentru că, dincolo de emoţia pe care o trezesc rândurile pe care tocmai le-aţi citit, în această scrisoare găsiţi adevărul gol-goluţ.

Sunt şase luni de când autorul groaznicelor fapte îşi vede netulburat de afacerile sale. De atunci, comerţul cu etno-botanice, afacerea bărbatului suspect de viol şi tentativă de omor, a fost scos în afara legii. O măsură tardivă, pentru că iată, numărul dramelor provocate de această negustorie diavolească a crescut. Vă vom ţine la curent cu evoluţia acestui caz teribil, în speranţa că semnalul nostru nu va trece neobservat.

 

 

Citiţi şi: Cazul Larisa - apare o mărturie zguduitoare