București 555. Moştenirea Văcăreştilor

Scurtă istorie a Bisericii Sfântului Nicolae Băneasa – o ctitorie care a înfruntat timpul
Între Gara Băneasa şi lacul cu acelaşi nume, către limita nordică a Bucureştilor, Biserica Sfântului Nicolae, ridicată de neamul cel vrednic al Văcăreştilor, răsare singuratică şi neobişnuit de sigură pe ea - deşi multe nedreptăţi i s-au făcut în timp. Cu numai câţiva ani în urmă, un club sportiv a amenajat o pistă de motociclete chiar până sub altarul bisericii, tulburând liniştea sfinţilor din icoane, în vremea ce automobilele oraşului curg neîncetat la picioarele ei, umplând aerul de zgomot de claxoane şi motoare turate, de noxe şi indiferenţă.

Veche de mai bine de două secole, Biserica Sfântul Nicolae Băneasa, monumen de patrimoniu de clasă A, dar insuficient protejat de legi şi de oameni, îşi spune neîncetat povestea – chiar dacă căile de acces până la ea au fost rând pe rând închise, până nu au mai rămas decât scările care urcă abrupt, dinspre stradă...

De neamul Văcăreştilor...
Cea dintâi ctitoriţă a lăcaşului a fost Catinca Donea sau Ecaterina, fiica dumnealui boierului Donie Văcărescu, vistiernicul Ţării Româneşti. Se măritase cu unul dintre verii săi de-al doilea, :Ştefan Văcărescu, pentru a-şi pune-mpreună averile şi puterea. Acolo, pe malul lacului Băneasa, aveau Văcăreştii moşie şi voiau să-şi ridice o biserică-paraclis. “Rămânând nesăvârşită din pricina multor răzmeriţe”, scrie în pisania sfântului lăcaş, grijile terminării construcţiei le va prelua fiul pioasei boieroaice, Enăchiţă (Ianache sau Ienăchiţă) Văcărescu, căsărorit şi el cu o Ecaterină, una dintre fetele lui Vodă Caragea, soră cu acea domniţă Ralu care dase Valahiei primul său teatru, Cişmeaua Roşie. De la 1741 - când s-a pus piatra de temelie - până la 1784, zidirea a mers în ritmul ştiut din Balada “Monastirii Argeşului”, adică... ce ziua lucra, noaptea se surpa. Apoi, găsind un pic de linişte în ţară, marele ban şi cărturar Ienăchiţă Văcărescu reuşeşte să desăvârşească lucrarea începută de părinţii săi şi să o târnosească la anul 1792. Din documentele vremii reiese că acesta l-a tocmit nu pe meşterul Manole, cu cei nouă tovarăşi ai săi, ci pe... Johann Ratner, care vine împreună cu “12 meşteri nemţi”, urmând a se relua zidirile. Pentru munca lor aveau să fie plătiţi cu “2 taleri şi jumătate la mia de cărămizi de roşă”. Concomitent, se înălţau şi curţile cele noi ale Văcăreştilor, despre care se spune că erau împodobite după moda de la Viena, căci Ienăchiţă gustase din frumuseţea şi opulenţa balurilor imperiale şi voia să o aducă şi în “umilul” său sălaş.

Palatul neisprăvit al Mariţicăi Bibescu
Curţile de la Băneasa, ca şi paraclisul unde mergeau să se roage Văcăreştii, aveau să treacă, rând pe rând, în proprietatea altor generaţii. De la fiul lui Ienăchiţă – Nicolae I. Văcărescu – ajung la fata acestuia, Mariţica. Iar când voievodul ţării, Gheorghe Bibescu, hotărăşte să îşi abandoneze nevasta, pe Zoe (Zoiţica) Brâncoveanu, pentru nurii Mariei (Mariţica) Văcărecu, moşia intră în proprietatea Bibeştilor. În 1847, Gheorghe Bibescu, nemulţumit de curţile de la Băneasa, pe care nu le consideră suficient de largi pentru balurile şi petrecerile date acolo de frumoasa lui nevastă, pune să se înalţe un palat ce se dorea a fi atât de frumos încât până şi soarele să se învârtească după el, Proiectat de arh. J. Schlatter, urma să aibă două etaje, în stil neogotic, cu cărămidă aparentă, şi cu un parc în stil italian pentru care fusese deja adusă o statuie a lui Neptun - atribuită chiar marelui Michelangelo... După abdicarea forţată a domnitorului, la 1848, şi fuga lui din ţară (avea să urce pe tron fratele său, adoptat de un prinţ Ştirbey), palatul n-a mai fost niciodată terminat.

Cât despre biserică... aceasta avea să treacă din proprietatea familiei în cea a enoriaşilor din Băneasa, o dată cu exproprierea moşiei de către domnitorul Al. I. Cuza. A fost reparată în mai multe rânduri (începând cu anul 1888), iar pereţii săi sunt pictaţi pentru întâia oară de către N.I. Coloniţiu, în timpul restaurării din anii 1932-1933. După încă o jumătate de secol, biserica e din nou restaurată şi repictată de Dimitrie Bănică.

Alături de “creşterea limbii româneşti şi-a neamului cinstire”, Biserica Sfântul Nicolae Băneasa se numără şi ea printre moştenirile nepieritoare lăsate românilor (şi nu doar urmaşilor săi direcţi) de către marele ban şi cărturar Ienăchiţă Văcărescu...