Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Există o anecdotică bogată, legată de existenţa celui pe care istoria l-a păstrat cu supra-numele de “Nababul”. Vom aminti aici numai o poveste: Se zice că, atunci când şi-a construit castelul de la Buşteni, de pe Zamora, Prinţul George Grigore Cantacuzino l-ar fi întrebat pe “vecinul” său de pe Valea Prahovei, Regele Carol I: “Majestate, îmi permiteţi să acopăr castelul meu cu bani de aur?”. La asemenea întrebare, regele i-ar fi răspuns: “Sigur că da, însă cu o condiţie: să aşezaţi banii pe muchie, unul lângă altul...”. Nu se ştie sigur dacă răspunsul acesta al regelui era o ironie sau o modalitate de a mai tăia din “nasul” aceluia care era mult mai bogat decât monarhul ţării. Dar cu siguranţă, dacă şi-ar fi pus asta în minte, George Grigore Cantacuzino ar fi putut să acopere castelul din Buşteni numai cu bănuţi de aur, chiar şi aşezaţi pe muchie!
Nu întâmplător am amintit însă această istorioară (fie ea adevărată ori creată de imaginarul colectiv). Dar a venit vremea să facem popas pe Calea Victoriei, în Bucureşti, în Palatul care găzduieşte astăzi Muzeul George Enescu. Locul acesta, cu o latură pe strada Frumoasă şi alta pe fostul Pod al Mogoşoaiei, a aparţinut familiei Cantacuzino încă din secolul al XVII-lea. Într-o superbă carte-album apărută la Editura Muzicală – “Palatul Cantacuzino. Istoria unei case”, cercetătorul Georgeta Filitti scrie că strada îşi luase numele de “Frumoasă” datorită “ferestrelor minunate, într-o singură apă, care împodobesc faţada vechii case Cantacuzino”. Pe locul acesteia, mai frumos încă, la începutul secolului XX avea să se ridice... Palatul!
Planurile noii construcţii au fost făcute de arhitectul Ioan D. Berindey (sau Ion Berindei), cu studii desăvârşite la Paris. Întâlnirea dintre cele două spirite vizionare a avut loc la 1 iunie 1901, iar recepţia finală a palatului s-a făcut la 12 octombrie 1906. “Încântat de ce realizase, Ion Berindei i s-a adresat Nababului: «rog pe Dumnezeu să acorde Excelenţei Sale un şir de ani fericiţi, cât mai lung, spre a putea împreună cu a dumisale familie stăpâni şi a se putea bucura în această falnică clădire, care a dat ocazia atâtor specialişti şi meşteşugari a-şi manifesta cunoştinţele lor, denotând odată mai mult progresele săvârşite în ţara noastră». Arhitectul avea de ce să fie mulţumit”, scrie Georgeta Filitti. “Se intra pe patru porţi cu grilaj în stil Ludovic al XIV-lea. Palatul era rodul concepţiei sale şi al dorinţelor proprietarului. Şi azi se ridică falnic, cu faţada decorată de E.W. Becker cu stema Cantacuzinilor şi compoziţia «Muzica».” Iată cum, premonitoriu, arhitect şi proprietar închipuie această decoraţie splendidă a faţadei... prefaţând ulterioara destinaţie a clădirii, cea de muzeu al muzicii.
Despre ce s-a întâmplat cu Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, după moartea Nababului, după moartea fiului acestuia, Mişu Cantacuzino, după căsătoria Marucăi Cantacuzino cu George Enescu... sunt iarăşi multe pagini de scris.
Noi ne vom întoarce în ziua de 23 martie 1913, acum un veac; şi mai bine, când, în dormitorul princiar (astăzi prima sală a expoziţiei permanente a muzeului!), George Grigore Cantacuzino se stingea în braţele fiilor săi, lăsând moştenire o legendă, o avere colosală şi istoria unei familii încă insuficient explorată. Dar cine a fost Nababul? Iată o întrebare îndreptăţită pentru cititorul de astăzi, care e mai puţin familiarizat cu epoca. George Grigore Cantacuzino s-a născut în 22 septembrie 1837, la Bucureşti, fiind descendentul unei vechi familii voievodale. Era fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino şi al Alexandrinei (Luxiţa) Cantacuzino, născută Kretzulescu. A studiat la Paris, de unde se întoarce, în 1862, cu titlul de doctor în drept. E judecător la Tribunalul Ilfov, apoi, consilier la Curtea de Apel, de unde demisionează în mai 1864, în urma loviturii de Stat. După abdicarea lui Cuza, reintră în magistratură, pentru scurt timp, căci în acelaşi an judeţul Prahova îl alege ca membru al Constituantei. Din 1867, avea să se dedice exclusiv vieţii politice. Pentru puţină vreme (1869-1870) este primar al Capitalei, iar în ianuarie 1870 intră în Guvern, ca ministru de Justiţie, în cabinetul D. Ghica.
În funcţie de balanţa politică a timpului, îl vom întâlni, alternativ, la putere sau în opoziţie, în Parlament ori în Guvern (ministru al Justiţiei, al Lucrărilor Publice, de Finanţe ş.a.), ba chiar şi ca preşedinte al Consiliului de Miniştri (prim-ministru).
Uriaşa avere lăsată în urmă de George Grigore Cantacuzino avea să fie împărţită între Mişu, Şerban, Nicu, Grigore Cantacuzino, copiii Irinei Ghica şi dna Alexandra Barbu Catargi. Mişu, fiul cel mare, era pe atunci căsătorit cu Maruca. Maria Rosetti-Tescanu, devenită, prin căsătorie, prinţesă Cantacuzino, avea să-şi împletească mai târziu destinul cu cel al geniului muzicii româneşti, George Enescu. Povestea lor de dragoste – cu interferenţe în istoria palatului cantacuzin – merită consemnată într-o altă pagină de reporter.
Citește pe Antena3.ro
