Au trecut deja căteva săptămăni de la pelerinajul pe care l-am făcut in Basarabia, pe la mănăstirile cele rănite in timpurile sovieticilor, mănăstiri ce-şi oblojesc astăzi plăgile ce păreau să nu mai găsească vindecare. Iar rememorarea celor aflate in această călătorie este tulburătoare.


In Valea Ichelului, raionul Ungheni, patru sunt lăcaşurile sfinte importante, ca patru braţe de cruce. Despre Hărjăuca v-am relatat in articolul precedent.


DEZMIERDĂRILE LUI DUMNEZEU. Inainte insă de a purcede spre Hărbovăţ - al doilea braţ de cruce - , vă propunem să deschidem cartea lui Sadoveanu, "Drumuri basarabene": "Mănăstire, chilii, acareturi, toate sunt acoperite cu tablă vopsită verde. E culoarea pravoslavnică, pe care o intălnim pretutindeni la aşezările mănăstireşti. Chiliile aşezate roată in jurul bisericii parcă dorm tăcute in soarele de iulie. Abia găsim undeva un obraz bărbos cu plete şi comanac, care ne dă desluşiri asupra stăreţiei. Din ograda goală şi netedă, pietruită şi impresurată de clădiri inalte, trecem prin cotite cotloane, ni se deschid uşi ferecate ca de cetate, şi deodată intrăm intr-un cerdac larg şi umbros, care dă asupra unei livezi... Lăng-un loc aspru şi gol, ca prin farmec s-a deschis o incăntătoare privelişte pe care o contemplăm din jilţuri. Vin adieri de la flori, s-aude murmurul prisăcii, ale cărei căsuţe stau rănduite sub meri... Ca pretutindeni in Moldova, mănăstirile sunt locuri de dezmierdare şi tihnă: sunt «staţiunile climaterice» ale vechilor boieri veliţi. Mănăstirea se inalţă numai intr-un loc pe care Dumnezeu, intre toate, l-a impărtăşit cu harurile frumuseţii".


Asta se intămpla la 1919, imediat după intoarcerea Basarabiei "la trupul mumei sale, Romănia". Descrierea sadoveniană, patriarhală, se potriveşte (oarecum) şi mănăstirii din vremea de azi: "ograda goală şi netedă", "chiliile aşezate roată", adieri de flori şi murmur de prisacă. Dacă intri prima dată aici, n-ai bănui ce furtuni s-au abătut asupra acestui loc căruia i s-ar fi cuvenit, poate, doar diezmierdările lui Dumnezeu.


LOVITURILE DIAVOLULUI. Pentru monahii Basarabiei, imediat după cel de-al doilea război mondial, intre "diavol" şi "KGB" s-a pus rapid semnul "=" (egal). Datorită icoanei făcătoare de minuni, aici veneau mii de pelerini, locul era intotdeauna plin de credincioşii veniţi de departe pentru a găsi alinare. Chiar şi celor din conducerea statului, după ce din 1949, timp de mai bine de 10 ani, reuşiseră să inchidă aproape toate mănăstirile şi mai mult de trei sferturi dintre biserici, le era teamă să se atingă de Mănăstirea Hărbovăţ, pentru a nu se isca o răzmeriţă. Dar lucrul s-a dovedit a fi mai uşor de făptuit atunci cănd "diavolul" s-a aliat chiar cu oamenii bisericii. Despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev, inregimentat in KGB, am mai scris şi atunci cănd am pomenit calvarul Mănăstirii Hărjăuca. La Hărbovăţ, chiar stareţul mănăstirii, Evtihie Andronache, avea nume conspirativ: "Scurtu". Sarcina lui a fost, la inceput, de a crea derută in răndul monahilor, lansănd zvonul despre apropiata inchidere a mănăstirii şi despre impărţirea averilor acesteia. Astfel, mai mult de jumătate dintre călugări au plecat de bună voie, in anul 1961, "Scurtu" ajutăndu-i cu cele necesare pentru o grabnică refugiere in sănul familiilor lor sau la alte mănăstiri. Pentru a-i muta din loc pe ceilalţi, a fost nevoie de sprijinul unui alt agent KGB, stareţul Mănăstirii Noul Neamţ, Iosif Gargaliuc (nume de cod: "Florea"), care s-a oferit să ii găzduiască in mănăstirea sa pe cei care nu plecaseră incă (ştiind prea bine că la scurtă vreme şi Mănăstirea Noul Meamţ urma să fie inchisă). In fine, pentru cei care tot nu se lăsau duşi departe de locul in care il slujiseră cu devotament pe Dumnezeu, stareţul Hărbovăţului a cerut ajutor chiar de la arhiepiscop (al cărui nume de cod era: "Kazanţev"), pentru a-i izgoni pe călugări, solicitănd apoi reprezentantului Patriarhiei Ruse pe lăngă guvernul R.S.S. Moldovenească, Romenski, să preia averea mănăstirii. Căt despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev in "uciderea" mănăstirii, iată ce relatează jurnalistul basarabean Dinu Rusu că menţionează raportul KGB-ului din acea vreme: "Agentul Kazanţev, care deţine funcţie de conducere in eparhie, a contribuit activ la inchiderea mănăstirii. Pe parcursul pregătirii mănăstirii pentru inchidere, din ordinul lui au fost transferate din timp in alte mănăstiri persoanele care ar fi putut influenţa negativ procesul de inchidere a mănăstirii". Şi, ca şi cum tot acest calvar nu ar fi fost de ajuns, in 1962, din ordinul aceleiaşi poliţii ideologice, cheile sunt confiscate şi armata soseşte aici, cu tancurile. Mai mulţi ostaşi au pătruns in subsolurile bisericii "Pogorărea Sfăntului Duh", unde au profanat şi au distrus mormintele ctitorilor şi ale egumenilor. Altarul, catapeteasma, cărţile şi icoanele mănăstirii au fost arse, iar cele 6 clopote au fost duse cu camioanele şi topite. Locul a fost transformat in şcoală pentru copii cu handicap. După 1992, Mănăstirea Hărbovăţ a fost redeschisă.


O SCURTĂ ISTORIE. Despre calvarul mănăstirii, ca şi despre istoria ei veche şi momentele de binecuvăntată strălucire, ne-a vorbit blagocinul Serafim (blagocin inseamnă protoiereu, in Basarabia), spre care ne-a indrumat părintele stareţ Nicandru Munteanu. Ca oaspeţi ce ne aflam, am vizitat atăt lăcaşurile celor două biserici, căt şi clădirea şcolii de căntăreţi, unde ne-am aşezat, pentru căteva minute, in băncile goale acum, căci este vacanţă.


Căteva file din trecut: ctitorul Hărbovăţului este boierul Constantin Carpuz, care pe la 1730 ridica acest sfănt lăcaş. Dar o legendă vorbeşte despre un călugăr bătrăn şi gărbovit (in unele surse, Hărbovăţul este intălnit şi sub forma: "Gărbovăţ", de la "gărbov"), care ar fi ajuns aici in ultimii ani ai veacului al XVII-lea, impreună cu alţi călugări de la Mănăstirea Bersan din Podolia. E posibil chiar ca ambele variante să fie adevărate şi să se completeze, cert nu se ştie, căci arhiva a fost arsă in cele trei incendii pe care le-a suferit mănăstirea in secolul al XIX-lea, in urma atacurilor turcilor şi tătarilor. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a scăpat din cele trei incendii, se spune că a fost dăruită mănăstirii de mama colonelului Nicolai Abdulaev, in 1790, după moartea acestuia in războiul ruso-turc. Minunile săvărşite de aceasta erau atăt de copleşitoare, incăt credincioşii din Chişinău care făceau adeseori pelerinaje la Mănăstirea Hărbovăţ, au făcut cerere oficială pentru ca Icoana Maicii Domnului să fie adusă, o perioadă din an, in oraş, la Catedrală. Din 1859, icoana s-a mutat la Chişinău, de unde a revenit de fiecare dată (mai puţin in cele trei decenii de prigoană) la Hărbovăţ in timpul Postului Paştelui. Icoana insă nu a rămas nici a Chişinăului, in restul anului cu ea făcăndu-se pelerinaje prin intreaga Basarabie, mai ales la vremuri grele - secetă, potop etc.

Rezistenţă

"Părintele stareţ Nicandru a fost hirotonit ca diacon la Mănăstirea Japca, singura care a rămas să funcţioneze. Au avut aşa o tărie de caracter, acolo, la mănăstire! Nu cheltuiau nimic să poată să plătească impozitul mare care se pusese. Totuşi, Dumnezeu n-a ingăduit ca sămănţa monahismului să piară din Basarabia. S-au inchis mănăstirile, dar călugăria n-a fost inchisă"

Bucurie

"E aşa un aer de sfinţenie, aici, la Hărbovăţ! E un duh de linişte! De multe ori, ies noaptea şi zic: Doamne, cătă bucurie am şi eu, să fiu aici!" Blagocinul Serafim Mănăstirea Hărbovăţ

Credinţă

"Ce e mai important in viaţă? Să ai oleacă de credinţă in tine! Altul, poate că nu crede, intreabă: «Da’ unde-i Dumnezeu acela? Unde l-ai văzut?». Numa’ că Dumnezeu e tot timpul şi in tot locul. Nu se poate face fără el nici un pas. Nici acela care se crede fără Dumnezeu nu e lipsit de paza Domnului."

Rugăciune

"In timpul ăsta e rău tare! Legea asta care ii lasă de pleacă peste hotare nu-i pentru toţi bună. Rău s-a destrăbălat lumea cu plecările in Italia. S-au distrus familii. Ea s-a dus peste hotare, bărbat-su a rămas cu doi-trei copii acasă. O aşteaptă, da’ intr-o zi ea zice că nu mai vine… Vine bărbatu’ la mine şi se jăluie. «Ce să fac?», intreabă. «Roagă-te!», asta ii spun. Dacă te rogi, Dumnezeu poate să te ajute!" Părintele Efim Mănăstirea Hărbovăţ

Epitrahilul cu steluţe sovietice

"Bunicul fusese primar in Căpriana", incepe a ne povesti blagocinul Serafim de la Hărbovăţ. "L-or ridicat in ’39. Bunica mea a fost dusă in Kazahstan cu şapte copii. I-au coborăt in stepă şi le-au spus: «Duceţi-vă!». Au mers mult pe jos, pănă au dat peste nişte izbe. Erau oameni buni acolo. I-au hrănit, i-au incălzit. O iarnă intreagă le-au dat lapte de iapă. Cănd n-a mai putut, bunica şi-a luat copiii şi s-o intors in Basarabia. Pe ea şi pe fraţii mai mari ai lu’ tata i-o ridicat in ’46 şi i-o pedepsit că s-o intors acasă. Bunica o făcut puşcărie la Rusca. Fraţii au stat şi ei 10 ani in puşcărie. In anii ’50 sovieticilor nu le-o fost ruşine şi au inceput să-i ridice pe călugări. Ii incărcau şi ii duceau, un eşalon (tren de marfă) intreg, plin. Călugărilor le dădeau siliotcă (peşte sărat), dar nu le dădeau picătură de apă. Mureau de sete. Şi cănd mureau ii aruncau din tren. Eu zic aşa: Dumnezeu o dat voie să se intămple aşa. Cu ştirea lui Dumnezeu o trecut omul prin chinurile aistea. Aşa s-o făcut omul mai sfănt. S-o mărit ceata sfinţilor martiri. Cea mai vrednică faptă de pomenire ii că şi-o păstrat credinţa. Ştiţi că am găsit pănă
şi-n biserică semnul diavolului? Purtau preoţii spioni ai KGB epitrahil cu nasturi cu steluţă sovietică in loc de nasturi cu crucea lui Dumnezeu! S-a dus o luptă straşnică. Atunci o dovedit sistemul lui Antichrist, dar Dumnezeu nu s-o lăsat şi acu’ o venit răndul lui să dovedească in lupta asta!"

Cum a lucrat Dumnezeu in viaţa monahului Efim

"Cănd s-au inchis mănăstirile, atunci o fost scandal. Călugării nu voiau să se ducă de-aici, ii scoteau cu de-a sila", ne zice părintele Efim, monahul care primise ascultare să ne invite la o masă simplă, dar indestulătoare, "că obosiţi, de la drum lung" eram. "Pentru păcatele poporului, care nu a dus cum se cade legea creştinească, a dat Dumnezeu toată nevoinţa asta. Inainte vreme, primul copil dintr-o familie se jertfea la mănăstire." Despre cum a fost de s-au redeschis mănăstirile, la inceput, cănd cu "perestroika", părintele Efim are părerea lui: "Oamenii nu inţeleg. Ei găndesc că cineva a vrut: Stalin să le-nchidă, Gorbaciov să le redeschidă. Sau alt impărat, cine ştie ce să facă… Dar nu-i decăt un impărat, cel din Cer, Dumnezeu, şi el le diriguie pe toate. Gorbaciov - pentru ce a făcut el răsuflarea asta? Că a vrut el? De la Dumnezeu a fost pus să fie… Bine, rău, pronia lui Dumnezeu n-o opreşte nimeni. Dumnezeu ii pedepseşte pe oamenii care nu duc credinţa cum se cade. Ii lasă, ii rabdă, dar după un timp oarecare trimite un război, dă o foamete… Ori le inchide bisericile şi le arată că aşa-i de rău cănd n-ai unde să te rogi şi să te alini!".
"LUCRUL" CELUI DE SUS. Şi in viaţa Părintelui Efim "a lucrat Dumnezeu". "Sunt din raionul Nisporeni, satul Ciorăşti. Inainte am fost simplu ţăran. In 1993, toamna, am venit la mănăstire. In ziua de lăsat de sec pentru Postul Crăciunului. Era aşa de frig…! In 1995 am fost călugărit. Soţia e şi ea la mănăstire, in altă parte. Noi ne-am căsătorit, am făcut o casă, apoi ne-am aşezat copiii. Pe urmă, aşa o fost că ne-am dus intr-o zi la Mănăstirea Hăncu. Numai cu vederea… Şi pe urmă ne-am hotărăt să mergem amăndoi la mănăstire, să ne pocăim, că am trăit 40 de ani impreună, dar acu’, la bătrăneţe, ce să mai faci? Nu, nu trăiam greu, aveam de toate. Numai că aşa a dat Dumnezeu poruncă, pe neştiute…"


POVESTE DE FAMILIE. Părintele Efim are şi-un fecior preot la o mănăstire. Pe ceilalţi i-a insurat, fata a măritat-o. "Cănd vin copiii la mine, spun că nu mi-am ales un drum rău. Eu am fost orfan de război. Mama s-a măritat. Apoi a murit şi ea, la 19 ani eram singur. M-am insurat şi cu măinile mele mi-am făcut casa. Uşile, ferestrele, tot… M-am trezit cu patru feciori in casă. Nevasta o spus: «Ce-o să faci cu ei? Ce-o să le dai?». Pe cel mare l-am ajutat puţin. Mijlociii s-au dus şi-au lucrat in Kamceatka şi-or venit cu bani de şi-au făcut casă. Cel mic s-o călugărit. Fiică-mea e gospodină in Chişinău. Nu m-am spăriet niciodată că n-or să aibă viaţă bună copiii mei. Măinile omului şi credinţa in Domnul! - aiasta-i totul."


Părintele Efim vorbeşte rar. Viaţa lui e o continuă raportare la Dumnezeu. De ce vin oamenii la mănăstire? Că asta li-i porunca de la Cel de Sus. De ce pleacă? Aici e firea omului de vină: "Dacă toată viaţa lui in lume o băut, o făcut ce-o vrut, el vrea să fie in mănăstire liber cum o fost in viaţa civilă… Zice că a venit la pleaşcă - să mă scuzaţi de aşa vorbă - , că are mănăstirea grijă de el. Dar aici e regulă ca la armată. Trebuie să te ţii de toate ascultările care ţi s-au dat". Şi cum ascultarea lui in ziua aceea era să aibă grija hranei noastre, numai ce-l auzim: "De-amu’ hai să ne rugăm Domnului pentru păinea cea de fiecare zi, că aiasta ii datorie sfăntă"…