Jurnalul unui condamnat la moarte

Consemnam, de azi, in 30 de episoade, intoarcerea mortului viu. Povestea lui Petre Dogaru a prins contur chiar din prima zi de libertate.

Ne-am intalnit, dupa un schimb de scrisori, la iesirea din Puscaria Galati. El, dupa 20 de ani de inchisoare. Noi, adica Vera Albulescu si cu mine, dupa 200 de kilometri parcursi in mare viteza. Venisem sa culegem povestea ocnasului pocait, dar recolta s-a dovedit anevoioasa. Zile intregi am discutat la Bucuresti, in biroul nostru. Tustrei, in jurul reportofonului si-al scrumierei care se umplea in dusmanie. Zeci de ore de inregistrari. Dupa jumatate de an de tocmeala, au iesit la iveala si insemnarile lui ""nea Petrica"". Scoase de sub saltea intr-un ultim efort de a convinge ca experienta intiparita in pielea, oasele si hard-disk-ul lui impecabil are valoare in afara gratiilor.

Nasterea povestii

Au urmat calatorii prin tara in trei. Drumetii incomode, doi ziaristi si un individ cu trei crime pe cazier, in cautarea martorilor care pot confirma adevarul celor spuse, celor scrise, adevarul lui inoportun. Cartea s-a nascut greu, in hopuri. Pe sosele de tara. In camere de hotel. In masina mea. Pe dealuri, la Beresti. In carciumi sordide. S-a nascut din conflict. Din tatonari reciproce si din capcane intinse unul altuia. Cartea e un copil cu buricul netaiat. Cordonul ombilical s-a desirat de-a lungul intregii Europe, punand distanta intre povestitor si scribi, intre el si lectori. A fost conditia mea, pentru ca povestitorul sa supravietuiasca operei, dupa o intamplare ce-i putea fi fatala.

Petre Dogaru a fost condamnat pentru trei crime, pe care sustine ca nu le-ar fi comis. De pecetea lor nu va mai scapa vreodata, pentru ca justitia l-a taxat irevocabil, fie ca o fi vinovat cu adevarat ori nu. A scapat de pedeapsa capitala, crede ca adevaratii ucigasi nu vor mai fi pedepsiti. Nu se considera o victima a sistemului, nu se considera un Monte Cristo, pentru ca, inainte de a fi inchis, a furat si a jefuit, a facut rau cu varf si indesat. Ii este ciuda insa ca fata de tot ce a facut sau n-a facut la viata lui nu i s-a cerut niciodata punctul de vedere. Si se razbuna, asadar, facandu-si cunoscut in felul acesta, apasat, punctul sau de vedere fata de toti si de toate. Acesta e, pe scurt, povestitorul. Noi suntem anexele: am ascultat, apoi am scris si publicam, facandu-i dreptate nu numai lui Petre Dogaru, ci si altora care nu pot, nu vor sau nu indraznesc sa dea in vileag fata nevazuta a justitiei romanesti din ultimii 20 de ani, justitia de ""dupa"". Infernul penitenciar, pe care-l cunoastem doar din marturiile ""politicilor"" din anii ’50. Dar si infractorii de drept comun sunt, macar in principiu, oameni, au dreptul macar sa marturiseasca, chiar daca le lipseste aura inocentei!

Ceea ce veti citi e o confesiune, redactata pe parcursul multor ani, incepand cu 1992 si corectata - stilizata - , cenzurata in vara anului 2006. Autorul confesiunilor s-a spovedit hartiei, sperand ca aceasta ii va supravietui. Spovedania, de buna seama, nu trebuie considerata o poveste cu valoare de adevar dincolo de orice indoiala. Subiectivismul e explicabil. Dincolo de atitudinea fata de un personaj sau altul, fata de o situatie sau alta, dictata de reperele biografice insele, putem intelege si grija povestitorului de a se prezenta pe sine intr-o lumina anume. Faptele, in covarsitoarea lor majoritate, sunt insa reale, au fost confirmate de martori independenti, intervievati de noi.

Regulile jocului

Aceste confesiuni trebuie sa vada tiparul si sa ajunga sub privirile marelui public din mai multe motive. Au pecetea autenticitatii si infatiseaza experiente de viata si de moarte cutremuratoare, care se consuma de regula intre peretii umezi si reci ai inchisorii. De regula, cei care supravietuiesc incercarilor de genul celor relatate nu mai au mintea intreaga sau curajul de a le face cunoscute. Petre Dogaru si-a asumat insa biografia, ca unul care oricum traieste cu 18 ani mai mult decat a fost programat sa traiasca. Accepta sa se expuna pe sine la stalpul infamiei, dar lasa loc si altora pe care-i invita, in cuprinsul acestor confesiuni, sa i se alature. Ba chiar ii asaza fara voia lor pe infamul podium, pentru ca multimea sa judece si sa decida: ""Cine-i mai vinovat, hotul sau calaii lui?"". Petre Dogaru a fost ""cineva"" in toate puscariile prin care a trecut, respectat sau temut - e totuna - de gardieni si de detinuti. Ajuns in lumea libera, este ""nimeni"". Putem intelege si orgoliul lui de a iesi din anonimat, facand cadou cititorilor povestile sale, singura avere pe care a luat-o cu el din celula. Povestitorul a invatat regulile jocului si a dus catre perfectiune arta supravietuirii intr-o insula de o salbaticie fara egal. Regulile acelea si stiinta supravietuirii nu mai valoreaza azi doi bani in jungla sociala, Petre Dogaru a ajuns un fel de Tarzan la Chicago. Nu-l incap hainele si pantofii, pentru ca i s-a lipit de trup zeghea. Nu gaseste de mancare, pentru ca nu are unde vana si pescui. Nu se descurca nici cu banii, pentru ca refuza sa mai fure. Nu mai vrea inapoi, inauntru, ii ajunge! Gata! Un asemenea om este, sa recunoastem, nepregatit sa mai traiasca liber si cinstit. Si totusi mai e viu...

 

NOTA Cat adevar o fi in cartea asta pe care o publicam acum in serial o stiu doar cei care au trecut prin experiente similare. Pe aceia, dar si pe altii, Petre Dogaru ii asteapta sa-i scrie pe mail, pe adresa supravietuitorul@jurnalul.ro, precum si prin posta, pe adresa redactiei.