x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Miraculoasa eliberare, pe spinarea marochinului cel fraier

0
02 Oct 2008 - 00:00
Miraculoasa eliberare, pe spinarea marochinului cel fraier


A doua zi, pe 12, ne-a trecut cheful de evadat pe drumul spre Tribunal. Fiecăruia ne-au pus cătuşe cu lanţ, ţinute de mâner de câte doi gardieni. Ne-au transportat cu o dubă prevăzută cu nişte cuşti de metal, câte trei odată: eu, Florin şi un italian. Desigur, la Tribunal sunt duşi zeci de deţinuţi zilnic, dar separat, în grupuri de cel mult trei. Nici vorbă să poţi fugi.



A doua zi, pe 12, ne-a trecut cheful de evadat pe drumul spre Tribunal. Fiecăruia ne-au pus cătuşe cu lanţ, ţinute de mâner de câte doi gardieni. Ne-au transportat cu o dubă prevăzută cu nişte cuşti de metal, câte trei odată: eu, Florin şi un italian. Desigur, la Tribunal sunt duşi zeci de deţinuţi zilnic, dar separat, în grupuri de cel mult trei. Nici vorbă să poţi fugi.

Spre sfârşitul lui noiembrie, am cunoscut la curtea de aer un băiat din Galaţi, arestat împreună cu nevastă-sa. I-am povestit cum am dat de necaz, iar el m-a întrebat dacă am bani de avocat, iar dacă n-am, de ce nu am găsit un fraier cu bani prin toată puşcăria asta? Cum adică, şi ce să fac cu el? Uite, Petrică, treaba stă aşa: eu cu nevastă-mea suntem arestaţi de trei săptămâni, dar în cel mult o lună suntem liberi. Eu găsesc mereu fraierul cu bani şi fără avocat. Caută şi tu unul, că eu îţi dau avocatul de care ai nevoie. Zis şi făcut, mi l-a dat, iar eu seara l-am nominalizat la grefă pe avocat, nu-i voi spune numele din motive lesne de înţeles. După patru zile am avut vorbitor cu avocatul, care vorbeşte româneşte ca mine, şi el mi-a zis franc: Măi, Petrică, băiatule, eu mai întâi o să merg să vorbesc cu procurorul şi pe urmă o să-ţi spun ce se poate face, dacă şi cum. Urma să ne întâlnim peste două zile, iar până la proces mai erau nouă zile şi eu vă spun vouă că dacă cineva crede că Dumnezeu nu există, acela se înşală amarnic, şi o să vă convingeţi şi de ce. După două zile a venit avocatul: Petrică, e totul aranjat, am văzut dosarul, am vorbit şi cu procurorul, acum să-mi dai o adresă sau un număr de telefon. Pentru ce? Cum pentru ce, pentru bani! Dar eu nu am bani, domnule dragă! Cum ai zis? Sare avocatul de pe scaun, eu am alergat, m-am interesat, am consumat benzină, am făcut vorbele cu procurorul, iar tu îmi zici că n-ai bani? Puţin mai lipsea ca avocatul să-mi radă o palmă sau un pumn, aşa de ofensat era omul legii când a aflat că a transpirat de pomană, bulbucase ochii ca melcul şi m-am temut că face apoplexie în faţa mea. L-am lăsat să se mai calmeze, după care l-am rugat frumos să ia loc pe scaun, apoi l-am întrebat: cât trebuie să vă dau, domnule, pentru mine şi pentru prietenul meu? Câte 3.000 de euro, în total 6.000. Apoi i-am zis de indianul cu cărţi de credit, pentru el cât vrea? 2.000. Buuun! Dar eu îţi ofer 4.000 pentru el, plus cele 6.000 pentru noi, în total 10.000 de euro, e bine aşa, avocatule? Atenţie, însă, totul cu condiţia ca indianul să nu ştie de vorbele pe care le-am făcut noi! Avocatul mi-a cerut numele indianului, eu i l-am dat. Termenul meu era aşadar pe 11 decembrie, iar avocatul mi-a promis că dacă indianul dă banii până atunci, pe 11 decembrie voi fi liber! Aşa cum mă aşteptam, indianul a procedat după cum l-am învăţat, l-a nominalizat pe avocat la Patrucino, s-au înţeles aşa cum îmi convenea mie. Dispe­ratul de indian, i-a dat telefonul nevesti-sii, i-a dat şi o scrisoare pe care avocatul urma să i-o prezinte franţuzoaicei. După trei zile, avocatul a primit banii, iar indianul s-a liberat, a venit la mine şi mi-a întins mâna şi mi-a mulţumit că m-am gândit la el. Am primit mulţumirile lui cu multă demnitate.

Incredibil! În fine, liberi.

A sosit şi ziua de 11 decembrie, eu l-am întrebat pe Florin aşa, în treacăt: Unde mergem, măi, băiatule, când ne dă ăştia drumul? Tu precis ai băut ceva de dimineaţă, Petre... Şi pe când vorbeam noi, iaca vine şi avocatul, care ne-a spus în felul următor: Voi nu vorbiţi nimic, totul este aranjat, în zece minute plecaţi la penitenciar, iar de acolo direct la treburile voastre. Aşa s-a întâmplat, am intrat în sală şi până să pricepem despre ce era vorba, eram plecaţi cu ordinul de a fi puşi în libertate imediamente. Numai ce ne-am strâns catrafusele în celulă că, la ora 13:00, am fost duşi în camera de liberare, unde am mai zăbovit trei ore până să ne scoată pe poartă. Mai erau câţiva acolo: un italian, un român şi trei africani. Românul lucrase la bucătărie şi eram curios: De ce carnea de vacă era stricată? Pentru că şi comandantul şi gardianul-şef peste aprovizionare erau nişte hoţi, ne-a lămurit bucătarul, cumpăraseră mai multe tone de carne gata stricată de la un abator. Şi a mai zis bucătarul că nişte deţinuţi români de pe secţia a III-a au aruncat carnea împuţită pe hol şi de atunci nu s-a mai adus la bucătărie carne din aceea, au urcat-o din depozit în maşini şi au dus-o la gunoi sau la crematoriu. Florin a arătat spre mine: Uite, ăsta a fost instigatorul. Carnea aceea, ne-a mai dumirit bucătarul, cred că fusese cumpărată cu 20 de centeze kilogramul, adică un euro cinci kilograme. N-aţi văzut că şi unele dintre fructele pe care le primeam, prune, mandarine, ori erau crude, ori stricate? Păi, şeful aprovizionării, în loc să ia fructe bune cu 3 euro kilogramul, cumpăra fructe expirate, de pe la depozite, dădea pe ele 50 de euro pe tonă, iar fraierii de puşcăriaşi mâncau fructe expirate, că doar nu aveau de ales. Ori mergea pe la livezi, dădea şpagă la muncitori care încărcau în camionul puşcăriei fructe de categoria a treia, luate pe degeaba, iar fructele nu costau nimic. Aşadar, se întâmplă la fel ca în penitenciarele din România, unde ditamai ofiţerii de carieră se pretează să ciupească din raţiile oamenilor lipsiţi de libertate şi de apărare, în vreme ce se bat cu pumnii în piept că se chinuiesc zi şi noapte să-i educe şi să-i schimbe pe răufăcători!

Traficanţii s-au instalat la noi acasă

Pe la ora 16:30 ne-a dat drumul pe poartă, câte doi, câte doi, la in­terval de 5 minute. Ultimul gardian, cel de la poarta dinspre oraş, avea o mutră atât de tristă, de parcă stătusem câteva luni la el în chirie şi acum plecam fără să plătim. Am ieşit convins că am înţeles pe deplin ce e Occidentul, ai bani, îţi vezi de treabă, n-ai bani, înfunzi Galera, regulile în Italia par la fel ca în Ro­mâ­nia, dar parcă în Italia justiţia e încă mai coruptă ca la noi. Acolo, avocatul îţi zice direct, îmi dai atât şi te scot afară, atât că nu te minte ca în România, te scoate cu siguranţă dacă ţi-a promis.

Când am ieşit pe poarta puşcăriei nu aveam, nici eu, nici Florin, nici măcar 50 de centeze la noi. Mai erau 13 zile până în ajunul Crăciunului, în case străluceau beculeţele şi se vedeau brazii împodobiţi, noi nu aveam decât să ne îndreptăm spre locul unde dormisem astă-vară. Am ajuns, mai să nu mai recunoaştem. Intrarea era astupată, se sudaseră nişte porţi de fier, nu am avut altceva de făcut decât să ne cocoţăm printr-un copac, destul de înalt, undeva sus pe acoperiş, iar de acolo să coborâm prin pod. În camera noastră am găsit, surpriză, un marochin dintre cei care vindeau droguri astă-vară, ne-a recunoscut şi ne-a spus că vin numaidecât şi amicii lui, care au început să apară, cu rucsacii pe umăr, nouă la număr. Ne-au întrebat de unde venim, de la galera venim, nu puteam să-i minţim că am venit de pe Coasta de Azur. Au început marochinii să facă frigărui, am dat-o în chef şi în şpriţuri cu ei, au scos şi cocaină şi a început petrecania. Eu am mâncat trei frigărui, am băut vreo 200 din Vechea Romană şi am încercat să parchez. Dar ce, am putut? Au scos marochinii bere şi m-au rugat să trag şi pe nas, ferească bunul Dumnezeu, nici nu vreau să aud, dar Florin mă îmbia şi el să trag măcar o linie, de curiozitate şi tot insista la mine. Măi, ţărane prost, i-am spus, eu am mintea ta, să mă las dus de val, tu eşti băiat amărât, mă, grivănoiule, eşti băiat de la ţară şi până mai ieri mergeai la prăşit cu picioarele goale, ai uitat, mă târtane, cine eşti tu, şi l-am băşcălit de s-a lăsat păgubaş.

Drogaţii, nişte cadavre vii

Aici se stabilise cuibul traficanţilor va să zică, în sezonul rece, că nu mai mergea în tufişurile de pe malul canalului, pe la 11 seara au început să zbârnâie telefoanele, poziţia era excelentă pentru aşa o negustorie. Venea clientu’, punea banii într-o pungă legată cu aţă, marochinul era sus pe acoperiş şi-i lăsa pe aţă în jos marfa. Dacă ar fi apărut burgheji sau cărăbuşi, cumpărătorul putea foarte bine să arunce marfa în apă, de pe aleea din faţa casei, iar vânzătorii nici într-un caz nu puteau fi prinşi cu marfa la ei. A doua zi noi trebuia să o luăm neapărat din loc, nu-mi plăcea deloc să fiu găsit, în caz de Doamne Fe­reş­te, în compania traficanţilor, îmi ajunsese până peste cap. Aşa am şi procedat, marochinii au făcut chetă şi ne-au dat vreo 120 de dolari (mai mult nu aveau, căci nu se îmbogăţesc din tra­fic, ce câştigă trag ei înşişi pe nas) şi am pornit la drum. Mergeam pe stradă şi Florin se văita, mi-e rău tare, Petre! Ce să-ţi fac, dacă ai băut ca porcul? N-am băut, nea Petre, da’ am tras mult pe nas. Păi, mă Florine, dacă îţi era rău dintr-o cauză naturală, te duceam io în spate, dar dacă ferească Bunul Dumnezeu, cazi pe jos, îţi dau 100 de picioare în burtă până sare toată cocaina din tine, dracu’ te-a pus să te îndopi, nemernicule, ţăranule prost, aseară te şi vedeai mare mafiot cu nasul plin de făină...

La pârnaie cunoscusem un românaş din Râmnicu-Vâlcea, căzuse pentru ciordeală, băiatul avea 30 de ani şi avea părul alb în cap, nu mai avea dinţi în gură deloc, avea nişte cearcăne de nedescris şi, în plus, avea o boală nazală, îl rosese cocaina tot pe dinăuntru, eu aveam 50 de ani, dar el părea cu 20 de ani mai bătrân ca mine. O parte din marochinii cu care stătusem semănau cu el, aveau faţa îmbătrânită, fără dinţi, erau nişte epave umane. Pe mulţi i-am întrebat ce simt când se droghează şi îmi ziceau că se simt mari şi tari, că visează frumos, iar unii, că îi ajută la sex. Dar cum pot oare să spună că se simt bine nişte oameni care arată ca nişte corăbii eşuate pe nisip...

Doi fraţi foarte diferiţi

I-am lăsat în urmă pe marochini şi cocaina lor şi tot şi am mers să facem un comision. La liberare, un român arestat ne rugase să-i dăm fratelui său un bilet. Fratele stătea acolo în oraş, la Milano. Am mers la adresa respectivă, am sunat la uşă şi ne-a răspuns o femeie. I-am explicat că am adus un bilet pentru Valeru şi ea ne-a sfătuit să revenim pe seară, că soţul ei se află la muncă. Seara, pe la 7:30, ne-a primit în casă fratele arestatului, care era cu soţia şi cumnatul. Adrian era cât un munte, avea doi metri şi semăna perfect cu Valeru, fratele arestat. Era însă om cinstit, avea slujbă, avea o fetiţă de cinci anişori, muncea din greu şi îşi plătea ratele la apartament.

Frate-meu e un mare dobitoc, ne-a zis Adrian, era om de 3.000-4.000 de euro pe zi, dar fura pentru alţii. Fura sidiuri din mercato. Un sidiu valora între 22 şi 25 de euro, el fura o singură dată 300-400 de sidiuri şi le vindea la jumătate de preţ. Cum făcea? Uite aşa: le scotea din ambalaj, o femeie le băga într-o geantă cu rotile, iar Valeru ieşea cu geanta pe interzis. Prietenii lui, cu care fura, îl îmbătau şi-i luau toţi banii la poker. Păi, bine, dar noi ştiam acolo, la puşcărie, că Valeru a spart un bar! Hehehe, râdea Adrian, aia e o poveste mai gingaşă, staţi să v-o povestesc...

Infractorul era chiar primarul!

Valeru şi alţi doi tovarăşi români au fost angajaţi de patronul barului, un italian care mai avea şi un magazin de parfumuri. Pentru ce credeţi că i-a angajat? Ca să-i spargă magazinul! Au primit băieţii 5.000 de euro înainte şi urmau să mai primească încă 17.000 după ce patronul încasa asigurarea. Aşadar, băieţii au intrat în magazin prin spate, au spart peretele cât poate trece un om, au stropit cu un spray camerele de luat vederi şi siste­me­le de supraveghere şi au devastat magazinul. Parfumurile nu erau acolo, avusese grijă patronul să le scoată de cu seară. Cei care au făcut ancheta au constatat că magazinul a fost spart, că marfa a fost scoasă prin gaura din perete.

Regia a fost perfectă, dar patronul nu a fost corect cu Valeru şi cu tovarăşii lui, nu le-a mai dat restul de bani. Valeru s-a dus peste broscar la bar, l-a aşteptat într-o seară şi l-a bătut şi i-a rupt tot barul. Cârciuma nu era asigurată, iar Valeru ştia bine asta. S-a răzbunat pe cinste, dar nu ştia şi că îşi pusese în cârd cu cine nu trebuie. Patronul era chiar primarul din sectorul respectiv. Mie nu-mi venea să cred urechilor ce auzeam. Ştiam manevre de-astea, asemenea şmecherii sunt frecvente în Italia, dar credeam că se merge pe cinstite, nu cum procedase primarul. Când au căzut la puşcărie, Valeru şi prietenii lui n-ar fi putut dovedi nimic, dacă ar fi încercat.

Actele care probează că Petre Dogaru şi Florin au fost arestaţi, condam­naţi la 5 luni de puşcărie şi apoi eliberaţi
 



Urmează
Planul unei lovituri care n-a mai avut loc. Scurt stagiu în banda italiencei gravide şi drogate. Întoarcerea acasă.


Citeşte mai multe despre:   pană,   condamnat la moarte,   ne-a,   florin,   bani,   avocatul,   valeru

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de