"România e condusă de şmecheri şi e locuită de neputincioşi"

Statul nu ştie ce dări să le mai pună în cârcă, poliţiştii le confiscă produsele, pe motiv că nu vând la tarabă, în timp ce bişniţarii acaparează piaţa, le iau marfa pe nimic, mână în mână cu boşii pieţelor, cu care împart profitul. Un cerc vicios ce-i sugrumă pe ţăranii pe care nu-i lasă sufletul să nu muncească bucata de ţărână moştenită din străbuni. Aşa cum s-au obişnuit: să se chinuiască, "şi la mult, şi la puţin".

Prin aburul cenuşiu al zorilor, chipul femeii pare de lut. Părul cărunt îi iese din broboada înflorată. Cu coatele sprijinite pe tarabă, picoteşte printre maldărele de mere. Ia fiecare fruct în parte, îl şterge cu cârpa şi îl aşază rânduri-rânduri. Tanti Irina este prima precupeaţă care îşi aşteaptă clienţii. Şi-a ascuns plapuma şi puiul de pernă sub tejghea, şi-a netezit hainele cu palma, a băut o gură de apă şi zice că a mâncat. Este 5:00 dimineaţa. Dar somn nu mai are de pe la vreo 2:00. Simte şi acum, după mai bine de două nopţi dormite pe cutii, junghiurile cu care s-a pricopsit de la atâta apă rece, "cu care spălam în tinereţe covoarele. Le jucam în picioare. Acum, de la frig, toate mădularele îmi tremură.

Dar nu am ce face. Să dau în fiecare seară câte 150.000 de lei la gazdă, plus ce mai mănânc, nu m-aş alege cu nimic", spune femeia şi îşi strânge mai bine ilicul pe corp. Vine în Bucureşti, la Piaţa Gorjului, de peste 30 de ani. Este din Câmpulung. Şi, ca să îşi păstreze taraba, plăteşte în fiecare lună câte 1.500.000 de lei, pe lângă cei 150.000 pe care îi bagă în buzunarul taxatorului în fiecare zi de piaţă. "Am plătit taraba şi când nu am venit, în lunile de iarnă, numai să ştiu că, atunci când vin, nu păţesc ca alte femei, de ajung să stea cu marfa pe jos", spune femeia şi ridică din umeri resemnată. "Nu se merită, măicuţă, să munceşti atâta. Dar nu avem încotro", îi însoţeşte vorba, proaspăt venită, vecina Rada.

"Pe vremuri nu era aşa. Parcă era mai mult respect şi mai multă frică. Aveam pieţe, tarabe, fără să ni se ceară taxe." Bunica cu trei nepoţi are 73 de ani. De la 3:00 dimineaţa s-a trezit, a mâncat două ouă, pe care le-a adus de acasă, "mai târziu, mai ronţăi un morcov şi asta e". Pe tarabă şi-a aşezat legăturile de lobodă, ştevie, pătrunjel, leuştean, iar cu banii pe care îi strânge vrea să îşi plătească datoriile la arat, la discuit. "Ne trecem pe caiet şi după ce apucăm să ne vindem marfa, atunci ne achităm şi de restanţe", zâmbeşte strâmb femeia.

Pe la colţuri, câţiva bărbaţi cu burţi umflate şi cu ghiuluri pe deget pufăie din ţigară şi pândesc cu ochi de pisică fiecare
mişcare a ţăranilor care târăsc de paporniţe prin praful şi mizeria de pe jos. Tanti Ioana îşi cară desagii de la o tarabă goală la alta. "Sunt ocupate", îi strigă un bărbat subţirel, cu privirea tăioasă. "Taxatorul", cum îi merge porecla printre vânzători. În ochii bişniţarilor, femeia de 63 de ani pare a fi victima perfectă. După multele refuzuri primite de tanti Ioana, un mustăcios tuciuriu, cu o şapcă neagră, soioasă, pe cap, se apropie de ea şi-i spune: "5 legături la 10.000 şi ţi-ai dat marfa". Femeia se uită câş la el şi dă să plece. "Nu vezi, bre, că nu ai tarabă, unde vrei să vinzi? Vrei să ţi-o confişte comunitarii?" În ajutor îi sare vecina sa, cu care a venit de la Roata de Giurgiu.

Îi ia sabenele din mână şi i le urcă pe o tarabă. La întâmplare, fără să ţină cont de ameninţările bişniţarului: "E plătită taraba aia, o să te dea la o parte". Între timp, în spatele pieţei, parchează o maşină mare, neagră. Un ţigan îl dirijează pe şofer, în aşa fel încât uşile maşinii să se deschidă cât mai aproape de tarabele goale. Alţi trei încep să descarce lăzi întregi pline cu verdeţuri. "Au adus de la en-grosul din Rahova marfă. O iau la preţ de nimic şi aici o vând ca şi noi", îmi şopteşte tanti Ioana. "Căţeii pieţei. Ajung să te fugărească. Majoritatea sunt din Vrancea. Ocupă toate tarabele şi acaparează piaţa, până ce te determină să le dai marfa. Din cauza lor ajungi seara să o duci la tomberon, că se strică, a doua zi nu mai ai ce face cu ea." De maşina neagră se apropie un bărbat rotofei, cu mersul legănat.

Şuşoteşte ceva la urechea şoferului, le arată cu mâna care le sunt tarabele rezervate lor şi pleacă, zâmbind satisfăcut. Aflu că este fiul şefului de piaţă, "mână în mână cu bişniţarii", după cum şuşotesc ţăranii. "Nu putem să le dăm tarabă, dacă ei nu vin zi de zi. Alţii stau aici şi noaptea şi au taraba asigurată, că plătesc", bâlbâie "bosul" o explicaţie.
Piaţa s-a umplut de verdeaţă şi de lume pestriţă. Ţăranii însă se recunosc de la o poştă. Mâinile scorojite, degetele pline de tăieturi printre care s-a strecurat pământul negru, unghiile roase şi tocite spun povestea unei vieţi grele, trăită în muncă, de dimineaţa până seara.

Tanti Viorica merge cu privirea în pământ. Pe umeri cară două paporniţe de rafie legate între ele cu o bucată de tifon. Într-una are ceapă, usturoi şi puţin liliac. În cealaltă, lobodă şi salată. În mână ţine o găleată mare, albă, plină cu brânză. "E vreo tarabă liberă?", întreabă femeia cu lacrimi în ochi. A plecat de acasă la 3:00 dimineaţa. După ziua de ieri, în care i-a fost confiscată marfa de poliţiştii comunitari din Piaţa Veteranilor (n.r. - se află în apropiere de Piaţa Gorjului), că nu vindea la tarabă, a zis să mai facă o încercare. "Ani de zile am avut tarabă în faţă, în piaţa aia, dar cum au venit bişniţarii, cum nu m-au mai lăsat. Împart câştigul cu ăia din piaţă, şefi toţi, şi le convine... Azi am fost luată la goană de poliţişti. Am venit pe jos de acolo. Nu mai îmi simt picioarele. Mai bine m-ar lua Dumnezeu de pe pământ şi m-ar duce la El."

"A venit cu controlul, a venit cu controlul", se aud voci şuşotind. Din senin, cu o privire turbată, taxatorul strigă către femeile care aşteptau cu marfa în saci. "Ce staţi aşa? Cine nu are tarabă? Nu vedeţi că sunt tarabe? Ştiu io ce vrea ei. Să vândă repede marfa şi să fugă, fără să plătească taxa de tarabă!", se plânge la mine taxatorul, crezând că, de fapt, eu sunt "controlul". În urma lui, femeile îşi fac semnul crucii şi zic "Bogdaproste". "Dacă aţi veni în fiecare zi, probabil că am reuşi şi noi să stăm la tarabă, şi nu pe la colţuri, pe jos, cu teama poliţiştilor în sân. Acu' câteva săptămâni, eram în Piaţa Veteranilor.

Cu tot cu sacii plini de verdeaţă ne-au urcat comunitarii într-o dubă şi ne-au dus pe la marginea Bucureştiului. Eram multe femei. Numai să îşi bată joc de noi. Ne-am urcat în tramvai, cu gândul să ne ducem la Apusului, şi acolo controlorii ne-au amendat cu 500.000 de lei că, cică, nu avem voie cu bagaje în autobuz. Am făcut chetă şi am strâns banii, dar mai mare umilinţă nici că se poate. Îşi bate joc de noi, mămică. Cât să mai suportăm?", se vaită tanti Viorica. Din nas îi curge sânge. Nu dă atenţie. Degetul arătător de la mâna dreaptă i-a copt. Femeia apasă uşor. Puroiul ţâşneşte. Vecina de tarabă o spală pe faţă şi-i curăţă, apoi, şi rana de la deget.

"3 la 10.000, 3 la 10.000", se aude dintr-o dată, în toată piaţa. În faţa tarabei se face coadă. Buzele vineţii ale bărbatului rumenit la faţă tremură de fericire. Vizavi, la o altă tarabă, nevasta bişniţarului rupea aţa ce lega legăturile de ceapă, lua un firicel de acolo şi le înfăşura pe cele trei rămase. "Cel mai ieftin. Cine mai doreşte, cine mai pofteşte?", striga de zor bărbatul. "Le-a luat de la ţărani de dimineaţă, că sunt mulţi care nu pot să stea, dau cinci legături la 10.000. Fiecare legătură de-a noastră are patru fire. Ei iau legătura, scot un fir, ca să rămână mai puţine, şi apoi vând trei legături la 1 leu. Şi spun în toată piaţa că vând cel mai ieftin, că noi vindem două legături la 10.000, dar avem mai multe fire în legătură", dezleagă misterul nea Vasile, care se învârte, cu noaptea în cap, cu un braţ de ceapă printre maşinile parcate în piaţă.

Taraba lui, unde se obişnuise să vândă, e de multă vreme în "grija" negustorilor. "Sunt nişte nenorociţi şi nişte speculanţi. Ştiţi cum se zice, şi munciţi, şi cu banii luaţi. Noi suntem. Nimeni nu ne sprijină. România e condusă de şmecheri şi e locuită de fraieri şi de neputincioşi!"

● Documentarea articolului a fost realizată în mai a.c.