Am speranţa că vom putea construi de la zero

Raluca Creţ
● Reporter Eveniment
● 20 martie 1982
● Reghin - Mureş




Aş pleca din România, mâine, azi, cu primul avion.
Aş pleca pentru că îmi vine să mă dau cu capul de pereţi când văd bătrâni plângând pentru nişte amărâţi de 15% pentru ca ei, ceilalţi, să se arunce la cheltuieli inutile şi clientelare.
Pentru că mă doare nesimţirea, sfidarea, rânjetul, hohotul şi lipsa cruntă de respect a celor care cred că ne conduc. Mă doare că în orice instituţie de stat funcţionarul e prea ocupat pentru tine, deşi câştigă poate de zece ori mai mult, din banii tăi, că în spitale jegul e cuvânt de ordine, că într-o viaţă de om de muncă cinstită nu poţi să îţi permiţi nici o rată la bancă pentru o garsonieră.
Pentru că EI ne cer solidaritate doar ca să poată cheltui ei mai mult. Aş pleca diseară, cu primul avion de la Târgu-Mureş. Dar nu voi pleca. Am rădăcini prea adânci.
Pentru că nicăieri nu simţi liniştea mai bine ca la o masă de Paşti, între cei dragi. Pentru că nicăieri nu simţi mai bine româneşte decât în creierii munţilor.
Pentru că niciunde în lume un necunoscut nu îţi sare în ajutor dacă ai o problemă.
Pentru că nimeni nicăieri nu te va înţelege ca ai tăi şi pentru că, după ce ţara se va prăbuşi, am speranţa că o vom putea construi de la zero, aşa cum vrem noi să fie.