Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Cititor
Am plecat în 2005 cu destinaţia Canada. De atunci stau cu fundul în două continente, trei ţări. Şi tot de atunci sunt tot mai convins că locul meu nu este decât în România. Fiindcă mi-e dor de limba română. Fiindcă umorul românesc e singurul care îmi provoacă râsul adânc, plin de viaţă, fiindcă iubesc modul în care românii socializează, îmi place felul românului de a comunica, direct şi fără menajamente, fiindcă românul e cârcotaş, e nemulţumit, e sofisticat, dar toate i se trag în primul rând dintr-o adâncă inteligenţă.
Da, am realizat că românul e deştept şi că asta e o rară calitate la nivel de naţiune. Mai este şi creativ. Da, te înjură în faţă, dar am ajuns să prefer asta, ca semn, în primul rând al interacţiunii cu el decât felului canadian de a te ignora. Plecasem din România fiindcă îmi repugna felul bucureştenilor de a te înjura pentru orice, dar ajunsesem în Canada să îmi doresc să fiu înjurat: fiindcă acolo oamenii nu te privesc, şi, dacă o fac, o fac absent, parcă văzând prin tine. Nu există contact uman, te depersonalizezi, te întrebi dacă mai exişti, îţi doreşti o înjurătură spusă din inimă ca semn al faptului că exişti şi că eşti observat, contezi. Mai vreau să mă întorc fiindcă week-end-urile şi sărbătorile de acolo au un gust unic, îmi e dor de cozonaci, îmi e dor de teatrul românesc, îmi e dor de mirosul unic al Mării Negre, îmi e dor de un tren personal slinos, cu naşi corupţi, dar plin de ţărani puşi să îţi povestească toată viaţa lor. Mai iubesc în România tinerii, mi se par mai verzi şi mai isteţi decât toţi ceilalţi văzuţi în alte părţi. Îmi mai place fiindcă încă drogurile nu sunt sport naţional.
Eu chiar îmi doresc să plece cât mai mulţi români, fiindcă doar aşa vor realiza ce e cu adevărat România. Doar aşa o vor iubi. Şi odată înţeleasă aşa cum este, micile nevroze zilnice care acum ni se pot părea insurmontabile şi inevitabile vor fi mici detalii în jurul a ceea ce este cu adevărat important.
