Marina Constantinoiu
● Redactor-şef
● 13 august 1970
● Bucureşti
Să vorbeşti despre relaţia ta cu România e ca şi când ai vorbi despre relaţia ta cu religia, cu biserica. Mult prea intim. Şi totuşi am câte ceva de rezolvat cu doamna asta, România. Mai ales pentru că mi-am dorit s-o părăsesc încă de când eram mică. Nu cred să fi existat noapte de Anul Nou fără ca prima dorinţă pusă în gând să nu fi fost plecarea.
Aş fi plecat, dar n-am făcut-o. Încă. Poate că n-am s-o fac niciodată. Poate pentru că e târziu, am îmbătrânit deja. Poate pentru că n-am fost suficient de curajoasă. Poate din comoditate, pentru că nu-i uşor să o tot iei de la zero, cu atât mai mult în altă ţară. Poate pentru că aici aveam familie, prieteni. Dar motive am avut şi încă am.
Să mă despart de tine, doamnă? Oh, da! Pentru că ai permis demonetizarea noţiunii de "patriotism". Ai lăsat comunismul să facă din patriotism paradă, până când ni s-a aplecat tuturor, iar ţara a ajuns doar "un loc" în care s-a nimerit să ne naştem. Pentru că ai permis distrugerea intelectualităţii şi burgheziei, pentru că ai transformat boierii în "exploatatori" şi ai lăsat toţi inculţii să îi scuipe, pentru că ai transformat prinţii în cerşetori, alungându-i din ograda ta, pentru că ai cocoţat scroafele în copac şi mai ales pentru că te-ai populat cu ţoape. Pentru că ai ridicat "Mioriţa" la rang de materie de examen, la o vârstă la care nici nu trebuia citită, şi, mai grav, ne-ai învăţat să ne resemnăm, pentru că, nu-i aşa, "capul plecat, sabia nu-l taie"!
Pentru că, deşi te lauzi sus şi tare că ai un popor ospitalier şi prietenos, ne-ai permis să ne părăsim animalele credincioase în stradă, sub roţile maşinilor, când tot tu ai lăsat să ne fie demolate casele. Te-aş fi părăsit, doamnă, pentru că nu-ţi pasă de poporul tău. Vorbe mari? Aiurea! Sunt mii de morţi de-ai tăi, doamnă, de care habar n-ai. Pentru crimele de la Zidul Berlinului, nemţii umblă şi azi după dreptate, săpând în arhive şi ridicând monumente. Tu ţi-ai lăsat morţii în gropi comune şi fără cruci la căpătâi pe malul celălalt al Dunării, la sârbi. Pe tine te-a durut în cot de sutele de morţi nerevendicaţi şi mai ales de familiile lor, care şi acum aşteaptă veşti despre cei plecaţi să-şi caute libertatea şi care au sfârşit ucişi, înecaţi, sfârtecaţi. Te-aş fi părăsit, doamnă, în fiecare an de liceu, când îmi răpeai orele de învăţătură şi mă trimiteai să sortez cartofi şi să car cărămizi de la demolări, pentru a-i face loc hidoasei "Case a Poporului". Ţi-am detestat megalomania, doamnă, cu tot cu combinatele tale inutile, cu toate canalele tale pe care n-a trecut nici o bărcuţă, cu toate catedralele tale poleite, la porţile cărora cerşesc fantome mutilate de bube, sărăcie şi alcool.
Noroc că-i codrul frate cu românul, căci românul n-a fost niciodată în stare să fie frate cu cineva: ungurii sunt bozgori, evreii sunt jidani, ţiganii sunt, evident, împuţiţi, turcii sunt ţigani, arabii, la fel, persanii sunt arabi, deci tot ţigani, aromânii sunt ţânţari şi tot aşa. Şi neapărat caprele tuturor vecinilor săi sunt de apreciat doar moarte.
Te-aş fi părăsit, doamnă, pentru că n-ai pic de respect pentru valori nici măcar acum, când nimeni nu te împiedică. Pentru că ai permis banului să taie şi să spânzure. Pentru că ai transformat Jeep-ul din brand în criteriu de selecţie. Pentru că, într-o ţară plină de "jeep-uri", şoselele tale arată ca după bombardament. Pentru că, dacă tot veni vorba despre obuze, ai acceptat cu atâta uşurinţă bombardarea celor pe care, cândva, îi numeai "singurii tăi prieteni", alături de Marea Neagră: sârbii.
De ce crezi, doamnă, că "merge şi aşa", când chiar nu merge ceva? De ce ne-ai amăgit cu asta? De ce ne-ai învăţat că, dacă te strâng pantofii, "merge şi aşa, că se mai lasă ei", dacă ţi-e haina mai largă, e bine, că ai de unde tăia, dacă ţi se taie leafa, e bine, că încă ai loc de muncă, iar dacă pruncilor tăi li se taie alocaţia mai merită să naşti în România?
Şi ştii ce, doamnă? Te-aş părăsi pentru că n-ai ruşine. Cum poţi să-mi vinzi roşii din Iordania, când ştii că-s făcute din piatră seacă, nisip şi ciulini, iar tu ţi-ai adus ţăranii la oraş, în fabrici, tăindu-le rădăcinile şi sărăcindu-i, iar acum îi laşi pe drumuri, în şomaj, cu datorii la bănci, măcinaţi de necazuri şi aburiţi de "Săniuţe" sau de "Frecţii Diana"?
Ce spui, doamnă, când vezi cozile interminabile de la toate moaştele şi pomenile, când vezi cum, în numele credinţei, se înjură şi se calcă oamenii în picioare, cum citeşti tu rezultatele sondajelor de opinie în care se măsoară încrederea populaţiei şi ce părere ai tu despre pomenile electorale?
Ar fi multe de spus, doamnă. Noi două ne vom încheia discuţia abia când îţi vei face tu socoteala cu trecutul. Şi când vă veţi împăca, pentru a putea privi spre viitor.
Până atunci, am să tot fiu candidat - fie şi în gând - la emigraţie. Poate-am să fiu laşă, şi n-am să plec, poate masochistă, să rămân şi să te urmăresc, să te pândesc cum îţi faci datoria faţă de noi, ăştia, roboţeii incapabili să trăiască în altă parte, pentru că s-au obişnuit cu răul.
Noi, ăştia, campionii hazului de necaz. Noi, ăştia, care am perfecţionat metodele de supravieţuire şi care ne-am născut inventatori, din nevoie. Noi, ăştia, pe care civilizaţia îi plictiseşte. Noi, ăştia, care citim despre bio, dar ne îndopăm cu E-uri, care ne ducem aspirina la spital, dând şpagă pentru a ne fi dată spre ingurgitare. Noi, ăştia, milioanele, care ne bucurăm că ziarele de calitate încă mai au tiraje de 50.000. Noi, ăştia, care nu ne putem transfera arhiva de bancuri în nici o bibliotecă naţională, transmiţând-o, prin lichidul amniotic, generaţiilor viitoare. Noi, prizonierii tăi.
Citește pe Antena3.ro