Exerciţiu de plecare

Carmen Anghel
● Editor
● 13 decembrie 1972
● Bucureşti




Am făcut "un exerciţiu de plecare". Mi-am închipuit că plec, cu tot cu copil şi soţ, fără părinţi, fără fraţi. Şi am simţit o durere fizică. O durere care pleca din inimă şi se ducea până în picioare, ca şi cum cineva îmi smulgea, ca unui copac, una câte una rădăcinile. Şi am simţit că aceeaşi durere îl încearcă şi pe soţul meu, el, îndrăgostitul de pământ, care mereu îmi spune "în nici o ţară din lume pământul nu este atât de bun ca la noi" şi am simţit că şi copilul meu se uită nedumerit la mine. M-am gândit că l-aş pedepsi dacă l-aş lua acum de aici, din ţara în care s-a născut, şi l-aş duce în altă parte; tocmai acum când începe să lege primele cuvinte în limba română. Limba pe care a auzit-o când se făcea fiinţă umană în vintrele mele. (Chiar dacă, după domnul preşedinte al ţării, copilul acesta consumă prea multe scutece).

Dar eu? Ce m-aş face eu fără "osânda" aceasta de fiecare zi, când trebuie să scriu, să aflu despre oameni şi să le transpun visele şi durerile? În limba română! Cum aş putea eu să scriu, să plâng sau să râd despre Ro­mâ­nia şi oamenii ei în altă limbă?  

M-a încercat şi pe mine gândul acela: dacă ai avea tot ce îţi doreşti in al­tă ţară? Seri la rând m-am dus la culcare cu tot cu durere şi fără răs­puns. Până când, într-o noapte, am visat marea şi munţii. Marea Neagră, nu altă mare, şi munţii noştri, nu alţi munţi. Dimineaţa am ştiut răspunsul. Apoi mi-am mai adus aminte de săptă­mâ­nile trecute când am fost în Harghita şi Covasna şi am cules râuri de lacrimi de la româ­nii care se simt şi părăsiţi în propria ţară pentru că nedrept şi siliţi de îm­pre­jurări îşi pierd  graiul şi identita­tea. Dar nu renunţă la România.

Ştiu şi simt în fiecare zi ce grea este viaţa în Româ­nia. Dar ce bine este când mergi pe str­a­dă, vezi o cu­coa­nă că rupe tran­da­firii proas­păt în­floriţi dintr-un păr­culeţ şi după ce îi spui să nu mai rupă că nu sunt de la mama ei, te înjură! Dar ce frumos m-a înjurat! În româ­neşte!