Nu plec din Românica mea, nici moartă...

prof. Maria Ioan
● cititor

Am 67 de ani şi, fireşte, sunt pensio­nară. Aş fi putut să plec în străinătate, definitiv, iar gândul m-a bântuit teribil, mai ales după seara fatală din 6 decembrie 2009...

Iată-mă, totuşi, mai hotărâtă ca oricând să nu mă clintesc din locul unde m-am născut, am trăit, am muncit, şi de unde voi pleca doar în circuitul etern al naturii. N-am de gând însă să o fac prea curând, fiindcă sufletul meu nu şi-ar putea găsi odih­na până când n-aş afla răspunsurile la o seamă de întrebări care au ajuns să-mi otrăvească fiinţa.

Otrava s-a insinuat în sufletul meu tot într-o zi de şase (al doilea şase din cele trei cifre ale fiarei - 666!), când lo­cuitorul sinistru de la Cotroceni m-a avertizat, aruncând un ochi la făină şi unul la slănină, rânjind împăcat, că are de gând să-şi bage laba în buzu­na­rul meu. Prima reacţie a fost să stric prietenia cu cei câţiva amici care l-au votat. A doua a fost să îi anunţ că n-am de gând să mă supun unei ase­menea ticăloşii, şi, în consecinţă, să pretind ca aceia care l-au votat să plă­tească în locul meu cei 15%...

N-am făcut nici una dintre grozăviile de mai sus. Mă străduiesc doar să aflu nişte răspunsuri.

Aşadar, cum a fost posibil ca jumătate dintre votanţii din 6 decembrie, anul trecut, români şi fraţi de-ai mei, să reînvestească cu atâta putere un ins care, în iarna zbuciumatului an 1989, în timp ce tinerii României mureau, sau unii se expuneau gloan­ţe­lor, îşi pregătea "viitorul", dis­tru­gându-şi dosarul de ofiţer de securitate, absolut obligatoriu - pentru o pra­matie învestită de însăşi Elena Ceau­şescu într-o funcţie de şef de agenţie comercială maritimă, la Anvers?

Cum este posibil ca o jumătate dintre votanţi, români şi fraţi ai mei, să fie lovită de amnezie, până într-atât încât să treacă cu vederea faptul că ipochimenul, sfidând şi hăhăind, fără nici o tresărire de conştiinţă, a refuzat, de fiecare dată, să răspundă de ce nu şi-a ţinut nici măcar una dintre promisiunile făcute timp de 20 de ani?
Mi se pare firesc să vă întreb, în continuare, pe toţi cei care aţi căzut în capcana otrăvită a pramatiei portocalii: când vă veţi trezi la realitate, când veţi recunoaşte că aţi fost minţiţi şi păcăliţi?

Când veţi avea tăria şi demnitatea să recunoaşteţi că aţi făcut o greşeală cu urmări catastrofale? Cât de multă bătaie de joc şi minciună aveţi de gând să mai suportaţi?
De câte ori mai trebuie să repete "cancerul" de la Cotroceni că nu mai are nimic de pierdut, că suntem un popor de manelişti, că profesorii scot promoţii de tâmpiţi şi doctorii omoară 40% dintre pacienţi?

Ce trebuie să ne mai facă gaşca aceasta vorace de peşti piranha, ca să vă amintiţi că, de 20 de ani, sunteţi cetăţeni liberi? Cu multe drepturi ce trebuie păstrate şi apărate de atacul cinic la care sunteţi supuşi?

În ce mă priveşte, repet: nu plec din România, până nu dispare personajul de la Cotroceni, împreună cu cohorta lui de boci, elene, videni, berceni şi roberte! Voi, români şi prie­teni de-ai mei, ce aveţi de gând?