Nu România trebuie schimbată, ci noi

Liana Rucsandra
● Cititor

România pentru mine este un loc drag, un loc în care m-am obişnuit să fiu, un loc în care ştiu să dăruiesc înălţător, un loc în care spun "iubesc" în limba mea! Nu judec nimic în ceea ce o priveşte, nu o judec, pentru că astfel nu aş avea timp să o iubesc. Nu judec, pentru că nici ea nu mă judecă pe mine, îi dăruiesc mai puţin decât îmi dăruieşte ea mie, o iubesc poate mult mai puţin decât mă iubeşte ea pe mine. Da, vorbesc despre România, acea ţară imposibilă, acea ţară în care sărăcia şi corupţia devin steme, în care locurile de muncă aproape sunt utopii... recunoaşteţi despre cine vor­besc? Cred că abia acum v-aţi dat seama că este vorba despre ţara noastră! Pentru că aşa o vedem unii dintre noi... pentru că nu acordăm nici o şansă minimă în deschiderea ochilor în acest sens, ar trebui să nu mai cerşim dragoste dacă nu încape în co­liba noastră de piatră. Iubesc Ro­mâ­nia, pentru că nu o identific cu po­­li­tica, cu sărăcia, corupţia, cu lipsu­ri­le... O identific în tradiţie, limbă, oa­meni şi plai. O identific ca lucrare a lui Dumnezeu! O iubesc, pentru că ea, la rândul ei, este iubită de Pictorul Suprem, care ne-a dăruit atâtea şi atâţia oameni de cultură cu amprente vizibile peste timp! Puţini dintre noi apreciază valoarea şi importanţa bogăţiei acestei ţări, care, din păcate, nu este decât o tablă de şah pe care doar nebunii dansează şi noi, pioni cu capete lăsate privind în jos spre "Rege". Nu România trebuie schimbată! Noi trebuie să ne schimbăm... suntem indiferenţi, vrem doar să pri­mim şi uităm să dăruim. Dacă România ne-ar spune şah-mat într-o zi?! Iubim România de 1 Decembrie, du­pă care uităm că există! Am învăţat să iu­bim să o urâm tot timpul. Ne urâm ră­dăcinile? Ne urâm pe noi între noi doar pentru că suntem români? Ne urâm strămoşii? Poate îl urâm pe Dumnezeu că a ales pentru noi Ro­mâ­nia ţara în care să trăim? România este o poveste fără sfârşit, în Ro­mâ­nia găseşti mai mult în păduri de­cât în cărţi, este graţioasă şi blândă, dar călcâiele îi sunt crăpate de seceta noastră din suflet. România este Dum­nezeu... Ne-am trezit deodată la uşa ploii bătând cu pumnii "Des­chi­de-ne să ne adăpostim!", la dra­gos­te ne ducem noaptea, în umbră je­fu­im, în umbră ucidem, iar di­mi­neaţa zâmbim nevinovaţi trecă­to­ri­lor. La Dumnezeu ne ducem rar - ne ducem să cerem pomană. Ne deschide întotdeauna şi noi intrăm cu mâinile întinse, dar nu-l îmbrăţişăm. De ce oare când vine vorba despre România râdem ironic? De ce ne cu­prind două stări antinomice, mă scutur de tine ca de o haină murdară, te calc în picioare şi gânduri urâte arunc spre tine, iar alteori te îmbrăţişez su­râzând şi îmi înconjor fericirea cu tine ţara - călău şi frate! Ne facem co­rabie pe trecerea timpului acestei ţări şi poate aşteptăm să moară "Omul Culturii România" ca să-i apre­ciem peisajele, oamenii, limba, tra­diţiile. Aşa cum ştim să o facem cel mai bine, să moară, să ne pară rău că nu am iubit-o suficient!... Închei cerşind îndurare "Ce drum lung, Doamne, de la o bătaie de inimă la al­ta! Nu crezi că ne va fi prea greu să pur­tăm pe calea asta imensă sacii în­căr­caţi cu dragoste?". România vă iu­beş­te! Iubiţi-o şi voi! Identific Ro­mâ­nia cu ostaşul necunoscut care a mu­rit pe câmpul de luptă, fără să se întrebe de ce iubeşte România!