O experienţă în Italia. Şi o revenire trăită printre ai mei. Doar în vizită, prima şi ultima oară

Mădălina Alina Roman
● cititoare

Suntem plecaţi de şapte ani. Avem un băiat de 8 ani. Am plecat din obligaţie, pentru că acum opt ani laptele praf era 450 de lei şi ajungea patru zile, iar salariul era 4.000 de lei. Amândoi eram studenţi la Cibernetică şi Drept. Făceam noaptea lucrări de diplomă, ca să putem cumpăra Pampers şi lapte praf. Eram atât de sătui de tot, că ne-am zis: "Gata cu ea, România!".

Am plecat în Italia, unde câinii nu merg cu covrigi în coadă. Pentru asta am stat un an fără copil. ÎNGROZITOR. Muncind aici fără acte, "la negru", dar fără să faci sa­crificii şi să primeşti şuturi în fund, discriminări etc., a meritat. De trei ani am cumpărat un apartament, toate forţele noastre merg în el, dar pentru asta nu ne limităm la vacanţe sau să mergem cu motocicleta să vizităm ţara asta, care este şi ea frumoasă. În concluzie: fiind plecaţi din ţară, ţi se face dor, dar de copilăria petrecută acolo... în rest, nimic.

Noi muncim aici pe rupte, dar sa­tisfacţiile sunt mari şi merită. Cel puţin, din punctul nostru de vedere. Anul acesta, copilul nostru merge la mare pentru o lună, noi, în schimb, vom merge în Franţa cu motocicleta şi cortul, pentru o lună. Întrebare: în România câţi ani îţi trebuie să munceşti pentru un aşa concediu? Sau... mai bine zis, acolo te întrebi dacă ai ce pune mâine pe masă pentru familie. Am fost "acasă" în România acum doi ani, să ne facem o vacanţă. Prima şi ultima.

Făcând cumpărăturile la piaţă, cum se face la noi, am întâlnit un copil cu mama lui. Cred că avea vârsta fiului meu, dar era... nu găsesc cuvântul potrivit... mai puţin dezvoltat decât al meu, fizic vorbind. Voia copilul de la magazin "ceva dulce".

Mama se chinuia să îi explice că trebuie să cumpere pentru casă, dar cel mic a început să plângă. Al meu, văzându-l, m-a întrebat de ce plânge şi de ce mama lui ţipă la el? Eu i-am explicat ce dorea, iar copilul meu, având în mână o punguţă cu bomboane M&M, s-a dus şi i le-a dat copilului. Mama lui i-a răspuns: "Nu, mulţumesc, mănâncă-le tu, că şi aşa sunt scumpe". Copilul meu, uitân­du-se la ea, i-a răspuns în româneşte, deşi vorbeşte destul de greu limba: "Ţine, mama cumpără altele".

Eu stau şi mă întreb: merită sta­tul în ţara noastră? Bătaia de joc pe care o primim de la parlamentari? Dar noi, românii, ne mulţumim întotdeauna cu ceea ce ne dau alţii.

Şi vă mai zic ceva: suntem leneşi. Ne trebuie un pic mai multă educaţie să ajungem la un nivel un pic mai înalt. Şi totul porneşte de la copiii noştri, să le dăm un pic mai multă educaţie, nu telenovele, alcool şi manele, că alea nu ţin de foame, ci educaţie.

Ne mai trebuie 50 de ani. Ţara noastră acum este ca şi Italia după război. Îmi pare rău că în ani mi-am schimbat părerea despre România, dar cine a avut ocazia să iasă din ţară a putut să observe că şi pomii cresc mai drepţi şi cerul e mai luminos acolo. Eu vă mulţumesc.... Şi în sufletul meu duc lipsa României, dar cea pe care o priveam eu cu ochii de copil. Vă salut şi... la mai bune!