O mocirlă în care trebuie să mă târăsc zilnic

Avl
● Cititor
Credeţi că nu au dreptate copiii dumneavoastră când spun că un om normal, cu bun-simţ, nu îşi mai gă­seş­te locul într-o lume efectiv jegoasă? Cre­deţi că eu nu îmi "acuz" uneori părinţii că şi-au rupt coatele şi şi-au sacrificat tinereţea ca să mă educe şi să mă modeleze în jurul celor "şapte ani de acasă"? Ce primesc în schimb? O mocirlă în care trebuie să mă târăsc în fiecare zi. Cu ce mă ajută că eu nu arunc hârtii în faţa blocului, când cel puţin zece boschetari dejectează în lift? Cu ce mă ajută că îmi permit să ţin capul sus când merg pe stradă şi nu mă înjosesc şi încă nu am ajuns să ling unde scuipă alţii dacă în curând o să-mi chiorăie maţele?

Cu ce mă încălzeşte că încă mai am puterea să respect şi să apreciez bu­nul-gust şi munca altora? Cu ce mă ajută cei şapte ani de acasă, când sunt înconjurat de incompetenţi, le­neşi, nespălaţi... într-un cuvânt, oameni? Cu ce mă ajută toate astea, când nu îmi permit să am un copil, pentru că singura lui moştenire ar fi o ţară în ruină, deziluzii şi şapte ani de acasă, care ar însemna îngroparea lui de viu în România.

În ţara în care îi plouă Mareşalului Averescu în cap, la propriu, pentru că are cripta funerară spartă, cu cei şapte ani de acasă eşti un intrus într-o societate bolnavă şi singura ta şansă este ori să pleci, ori să te schimbi şi să devii monstrul care su­pra­vieţuieşte societăţii româneşti, ori să te resemnezi şi să trăieşti în mizerie şi agonie toată viaţa.