România, crucea mea

Adriana Oprea-Popescu
şef  Reportaj
27 mai 1971
Slobozia, judeţul Ialomiţa




Aş fi plecat din România înainte să mă nasc. Aş fi plecat pentru că mi-e greu să trăiesc într-o ţară plină de şmecheri burtoşi şi de manele, să calc zilnic pe străzi pline de gunoaie şi de impertinenţă, să scriu, de 15 ani, despre oameni furaţi şi nedreptăţiţi şi despre legi existente doar pe hârtie. Dac-aş fi ştiut, pe când eram doar suflet, că România înseamnă mai ales suferinţă, l-aş fi rugat pe Dumnezeu să-mi aleagă alt loc pe pământ.

Acum însă, nu mai pot să aleg. A ales pentru mine Cel care rostuieşte venirea sufletelor pe lume. Iar România a devenit crucea mea şi misiunea mea în această viaţă.

În fiecare zi, am o datorie faţă de graiul în care gândesc şi simt, faţă de oamenii alături de care exist, faţă de morţii pe umerii cărora calc când merg pe pământ. Iubesc România. Şi nu pot argumenta această dragoste. Iubesc România, îmi iubesc copilul şi-L iubesc pe Dumnezeu, pe fiecare dintre ei pentru că există. Aceste trei iubiri mă definesc ca om şi mă ţin legată de viaţă.

Iubesc România, iar ea pentru mine înseamnă nu dezamăgirea de acum, nu indolenţa şi lăcomia celor care ne conduc, nu sărăcia şi jalea în care trăieşte poporul. România e suma celor celor ce-au fost, a celor care suntem şi a celor care vor veni pe acest pământ. Aşa văd eu această ţară, pe care n-aş putea să o mai părăsesc decât în ziua în care Dumnezeu mă va chema la El. Ş-atunci, de-acuma ştiu, am să mă rog ca Cel care rostuieşte întoarcerea sufletelor în Cer să-mi îngăduie să stau printre cei care simt româneşte. Altminteri, eu nu văd Raiul...