Singur într-o ţară de milioane... de locuitori

Adela Cristina Teodorescu
● redactor Istorie recentă
● Bucureşti
● 17 februarie 1985



Aş pleca fiindcă în ţara asta nu există forţă pentru a duce un lucru până la capăt. Aş pleca pentru că aici, dacă ai ceva de spus, ieşi împreună cu ceilalţi şi te trezeşti singur în faţa tuturor.

Aş pleca pentru că în România "merge şi-aşa" şi nu vreau să ajung să mă adaptez condiţiilor.

Dar încă nu plec pentru că am prins rădăcini aici. Şi oricât mi-aş dori, nu pot avea şi rădăcini, şi aripi. Acum câţiva ani, nici măcar nu m-aş fi gândit la asta.

Mi-am aşezat cortul cu ţăruşi cât mai bine înfipţi în pământul ro­mânesc.

E demoralizant, însă, când vezi că în locul în care te-ai născut eşti singur. Singur când ai ceva de spus, singur când trebuie să iei apărarea cuiva, singur când cineva te agresează pe stradă şi tot tu eşti cel privit cu suspiciune, singur când porneşti un proiect şi într-un final nu mai găseşti pe nimeni.

Prietenii, familia, tot ce am este bine prins aici.
Nici n-ar trebui să mă gândesc cumva să plec. Dar tot aici sunt şi mitocanii care ridică fusta fetelor pe bicicletă la semafor şi ma­neliştii la un mic şi-o bere la pădure după care trebuie permanent să strângi, pentru că nimic nu îi scoate din nesimţirea lor.

Tot aici sunt până şi groparii care abia îţi îngroapă mortul când nu ai sau nu vrei să le dai bani. Dar astea nu sunt nici pe departe lucruri noi. Şi stai, şi rabzi, şi spui "eu nu plec, pentru că voi schimba lucrurile astea". Dar, oare, nu trebuie să fim măcar mai mulţi decât ei, cei care să nu închidem ochii şi să spunem lasă că mie mi-e bine?

De asta aş pleca. Nu pentru că nu mai pot, ci pentru că suntem prea puţini cei care vrem cu adevărat să schim­băm ceva.

Nu văd să fim vreodată un popor unit, aşa că speranţa mea scade pe zi ce trece când vine vorba despre salvat România de incultură, mane­lizare, prost-gust şi parvenitism.

Nu cred că e uşor să pleci, dar ce este atât de uşor în a trăi în România?

Nu vreau să mă adaptez la a trăi doar pentru mine, dar dacă trebuie să fac asta, de ce să nu merg într-un loc unde pot obţine măcar o urmă de si­guranţă materială, unde pot beneficia de drepturile mele fără aşteptarea "micilor atenţii" şi unde votul meu valorează mai mult decât o ceapă degerată?