Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Muncitorii care s-au revoltat la Braşov in 1987 au aşteptat cu sufletul la gură vestea că guvernul a emis ordonanţa de urgenţă prin care urmau să beneficieze de drepturile derivate din "legea recunoştinţei". Contrar promisiunilor făcute, n-a fost să fie nici măcar la aniversarea a 20 de ani!
Acest articol a fost publicat în Jurnalul Naţional la data de 17 noiembrie 2007
Victime... a căta oară?Muncitorii care s-au revoltat la Braşov in 1987 au aşteptat cu sufletul la gură vestea că guvernul a emis ordonanţa de urgenţă prin care urmau să beneficieze de drepturile derivate din "legea recunoştinţei". Contrar promisiunilor făcute, n-a fost să fie nici măcar la aniversarea a 20 de ani!
Te-ai fi aşteptat ca şi in Romănia, precum in celelalte ţări foste comuniste, oamenii care au contestat deschis vechiul regim şi au suferit condamnări şi ostracizări să fie stimaţi de societatea civilă, iar cuvăntul lor să aibă greutate in dezvoltarea ei. Departe de noi asemenea practici! Puţini cunosc greutăţile cu care se confruntă acum aceşti oameni! Despre cum au suportat protestatarii din 1987 prefacerile tranziţiei, despre păsurile şi greutăţile lor, am aflat in urma unei convorbiri purtate la sediul Asociaţiei "15 noiembrie 1987", ai cărei invitaţi am fost.
BUCURIA REVEDERII. Pentru braşovenii deportaţi şi rudele lor, căderea regimului comunist a avut o semnificaţie in plus, deoarece au putut astfel să-şi reintregească familiile. Cei care plecaseră din Braşov impreună cu soţiile s-au intors acasă. Unii trăiseră pănă atunci singuri, incercănd să-şi protejeze soţiile de calvarul lor. In decembrie 1989, revolta incepută de ei in urmă cu doi ani părea că avusese deznodămănt fericit, şi aşteptau cu sufletul la gură, rugăndu-se pentru demonstranţii de la Timişoara şi Bucureşti. Trăiseră şi momente de deznădejde, cănd se părea că "regimul Ceauşescu" nu are moarte. "De căte ori mă uitam la Ceauşescu că merge ţanţoş şi foarte vioi, mă găndeam că mai trăieşte pănă la o sută de ani şi chiar socoteam cam căt mai are de trăit", şi-a amintit Eniko Gyerko, soţia lui Gheorghe Gyerko, condamnat la 2 ani şi 6 luni de inchisoare cu executare la locul de muncă, deportat la Craiova. "Imi ziceam: ăsta nu se lasă! Cănd se intămplau evenimentele din Bucureşti, eram chiar schimbul trei - a venit naşul meu la mine şi mi-a zis: "Ceauşescu o să fie inlăturat!". Ce bucurie a fost pe mine! Maistrul imi spunea că sunt cu pata pe cap şi să am grijă, dar eu eram mult prea fericită ca să mă abţin. Ştiam că de-acum voi fi impreună cu soţul meu!" Ca Eniko Gyerko sperau toţi deportaţii, iar cadoul de Crăciun pentru aceste familii a fost bucuria revederii după ani de surghiun.
VÃLTOAREA SCHIMBÃRILOR. In Braşov, oamenii i-au reprimit cu simpatie la inceput. Insă concetăţenii i-au uitat treptat, cuprinşi şi ei de grijile de zi cu zi, la fel ca şi autorităţile care i-au ignorat, indiferent de coloratura politică, mai tot timpul. Cănd se apropie 15 noiembrie - aniversarea revoltei anticomuniste a braşovenilor - reintră in cămpul atenţiei tuturor doritorilor de campanii de imagine prin asocierea cu "eroii in viaţă". Titlul de cetăţeni de onoare ai Braşovului conferit de autorităţile locale in 2002 i-a bucurat. "Ei au fost şi sunt uitaţi", crede Adela Vitos, membră a Asociaţiei, despre soarta deportaţilor. "Ar fi meritat mai mult, şi eu am suferit, dar poate nu am suferit căt a suferit soţul meu şi cei care au fost duşi, anchetaţi şi bătuţi. Nu ar trebui să se aducă aminte despre ei doar la 15 noiembrie". De fapt, pentru ei, personal, oamenii nu-şi doresc decăt medicamente şi asistenţă medicală gratuită, mai ales pentru cei cu probleme sociale, pensionari şi bolnavi. Cam jumătate dintre membrii asociaţiei sunt in asemenea situaţie, după calculele lui Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei.
SPERANŢE DE MAI BINE. In 1990, oamenii sperau că vor avea parte de libertate, democraţie şi bunăstare, insă realităţile tranziţiei romăneşti s-au dovedit sumbre. Anii au trecut, guvernele s-au succedat la conducerea ţării, dar braşovenii ce-au protestat in 1987 declară şi acum deschis că o duc greu. Dacă inainte nu aveau căldură, măncare şi dreptul de a vorbi şi găndi liber, acum sunt copleşiţi de teama pierderii slujbelor. "Acum ştiţi cum e viaţa, ne spune dezamăgită Adela Vitos. Fiecare luptă pentru a supravieţui. Mă uit in cercul nostru. Pentru o mică parte e bine şi pentru restul e greu! Deci nu s-a schimbat nimic". "Sunt mai multe greutăţi acum", ne spune şi Milică Gruia. "Salariile sunt mult mai mici in raport cu preţurile, iar populaţia este imbătrănită. Alţii, mai tineri, au emigrat. Poate că pentru unii schimbarea din 1989 a adus beneficii, dar pentru majoritatea nu! S-au pierdut atătea locuri de muncă!" Cu toate greutăţile cotidiene, oamenii nu regretă regimul trecut şi nici nu şi-au pierdut speranţa.
SCLAVIE MODERNÃ.... De la grijile de zi cu zi, discuţia alunecă incet-incet spre situaţia economică a oraşului Braşov şi in ochii oamenilor se citeşte indignarea. In cor, braşovenii acuză nepăsarea autorităţilor faţă de problemele muncitorilor de aici, care au asistat neputincioşi la privatizări "dubioase" şi concedieri masive. "Situaţia industriei braşovene de acum nici nu se poate compara cu anii 1990, imediat după revoluţie", acuză Iosif Farcaş, angajat la fosta fabrică "Steagul Roşu", acum in vărstă de 49 ani, condamnat la 2 ani inchisoare cu executare la locul de muncă, fost deportat la Filiaşi. "Doar atăt vă spun, că in "Steagul" au fost in jur de 25.000 de muncitori in anii 1990 şi acum sunt 1.800. Sau găndiţi-vă: "Tractorul" mai funcţionează? Fabrica "Rulmentul" este inchisă!" Oamenii s-au simţit sacrificaţi in numele unui utopic "bine comun", dar efectele economice intărzie să se vadă. Concedierile au fost consecinţa unei privatizări corupte, căreia muncitorii i-au căzut victime. Guvernanţii i-au "asigurat" că vor fi recalificaţi prin Oficiul forţelor de muncă. O inşelătorie după cum ne-a relatat Eugen Tudose: "Nu iţi ofereau calificare, ci iţi ofereau mai multe meserii, in două rănduri, la care să faci nişte cursuri de calificare. Dacă le refuzai, a treia oară erai obligat să accepţi un astfel de curs la o firmă anume. In plus, ţi se reducea şi ajutorul de şomaj. Te foloseau ca pe un sclav, după trei luni urma altul. Probabil că mai şi dădea telefon la Oficiul forţelor de muncă să vadă dacă mai sunt alţi şomeri interesaţi de ocuparea unui post".
EROI SAU VICTIME? Cum işi caracterizează propria condiţie, i-am intrebat pe protestatarii din 1987 - eroi, victime sau arestaţi din intămplare? Brusc, oamenii au devenit stingheri, numele de eroi părăndu-li-se poate prea solemn. Deşi conştienţi de temeritatea gestului lor, care a premers revoltelor din 1989, ezită să se inchipuie eroi. Sunt măndri de gestul lor şi regretă doar suferinţa provocată rudelor. "Eroi consider că au fost inaintaşii noştri care se duceau voluntari pe front, cu arma in mănă", spune Dănuţ Iacob, vice-preşedintele Asociaţiei "15 Noiembrie 1987", care avea 18 ani in momentul protestului. "Este altceva. Sunt insă măndru pentru ce am făcut şi că am participat şi eu la o parte din istorie. Asta, da, mă face să fiu măndru!". "Suntem nişte eroi, admite in final Eugen Tudose, pentru că in condiţiile de teroare instalate de Securitate atunci gestul de a ieşi in stradă, de a scanda şi de a striga la un marş de o asemenea amploare, da, poate fi considerat un act eroic. Noi ne-am invins teama!"
In memoriam Liviu Babeş
| ATITUDINE. Despre intelectualii romăni se spune că au "rezistat prin cultură". Pictorul Liviu Babeş (centru) a ales sinuciderea |
Gestul lui Liviu Babeş din 1989 se aseamănă cu cel al studentului ceh Jan Palach, care la 19 ianuarie 1969 şi-a dat foc pe treptele Muzeului Naţional din Praga, in semn de protest faţă de ocupaţia sovietică. Cehii au ştiut să-şi respecte eroii incă de atunci, deoarece inmormăntarea lui Palach s-a transformat intr-o manifestaţie de protest contra URSS-ului, la care au participat un milion de oameni, cu toate că ţara era sub ocupaţia Armatei Roşii. Astăzi, o stradă centrală şi o piaţa din Praga poartă numele lui Jan Palach, iar anual cehii işi serbează eroul la 19 ianuarie. In schimb, despre Liviu Babeş puţini romăni ştiu căte ceva. Municipalitatea din Braşov a denumit o stradă după numele său, insă dintre organizaţiile societăţii civile doar Asociaţia "15 Noiembrie 1987" ii cinsteşte memoria anual, organizănd o ceremonie religioasă pe locul unde s-a autoincendiat. Nimeni dintre autorităţi nu s-a găndit să ridice un monument al lui Liviu Babeş pe părtia "Bradul" din Poiana Braşov, singurul simbol care indică gestul său fiind o cruce de fier ridicată de familie. Despre respectarea memoriei soţului, doamna Etelka Babeş spune cu amărăciune: "Cei care au murit la revoluţie au fost inmormăntaţi in Parcul Central din Braşov. Mare tristeţe am in mine văzăndu-l pe soţul meu uitat pe nedrept de cei care au organizat acest loc de odihnă din centru oraşului pentru eroii-martiri ai Revoluţiei. In fond, Liviu a deschis in 1989 Revoluţia Romănă Anticomunistă! Nu poate nimeni contesta acest lucru".
Trădaţi. La Roman SA Braşov, in 1991 s-a infiinţat Sindicatul "Mişcarea 15 Noiembrie 1987", alcătuit in majoritatea sa din protestatarii din urmă cu patru ani. Cei aproximativ treizeci de sindicalişti au urmat căile legale de infiinţare a unui sindicat. "Ne-am bazat in permanenţă pe statut, işi aminteşte Eugen Tudose, unul dintre liderii sindicali. Erau multe lucruri de rezolvat: negocieri, delegaţii pe care le primeam de la sindicate din ţară şi din străinătate, participări la cursuri. In acest domeniu, impreună şi cu alţi băieţi care erau lideri de sindicat, fără nici o modestie, pot să zic că i-am format pe ceilalţi membri. In primul rănd le-am zis să citească Legea sindicatelor, Legea contractului de muncă şi a contractului colectiv de muncă, pe care dacă nu le cunoşti ai mari şanse să intri in ilegalitate".
In scurt timp, sindicaliştii de la "15 Noiembrie" au inceput să "deranjeze". "Conducerea uzinei - relatează acelaşi Eugen Tudose - a manevrat oameni devotaţi care au format "Sindicatul liber", nu pe faţă, nu oficial, lucrurile astea se fac pe la spate, fără să ştie lumea. aştia tot timpul erau măna dreaptă a lor. Nemulţumirile oamenilor nu erau tratate aşa cum aceştia ar fi dorit să fie tratate, ci se cădea la o mică inţelegere. Muncitorii au fost trădaţi de liderii lor de sindicat, care au slujit administraţia."
Cap de familie. Cele mai afectate de schimbările economice drastice au fost femeile care, ajunse la vărsta a doua şi calificate in meserii fără căutare acum, au ajuns şomere. Cum nici salariile soţilor nu sunt prea generoase, multe braşovence au ales să muncească in străinătate, "deportate" singure, departe de familie. "Nevestele au plecat afară, s-au dus majoritatea lor, zice Constantin Băhnăreanu. E cazul doamnei Farcaş, care face naveta in Italia, ca şi multe alte femei din asociaţie. Pentru o persoană trecută de 40 de ani, unde mergi, te angajează la trei schimburi cu salariul mediu pe economie, deci e o bătaie de joc, nici nu se merită să te chinui. Diferit e cazul doamnei Eniko Gyerko, care a lucrat ca matriţer, intreţinăndu-şi singură familia, căt timp soţul fusese deportat. Rămasă fără loc de muncă, s-a angajat la fabrica nou-construită "Ina Schaffer". Se amuză acum pe seama examenului de angajare trecut cu succes: "Am dat probe la desen, fizică şi psihologie". A invăţat din mers să lucreze la calculator, iar acum lucrează ca proiectant. "Măcar francezii şi germanii ăştia sunt serioşi", spune Eniko Gyerko, recunoscănd că munceşte din greu. "Nu intărzie nici o oră cu banii". Din salariul ei trăiesc, alături de ea, soţul, bolnav din cauza "tratamentului" la care l-au supus anchetatorii in 1987, şi fiica. In ciuda greutăţilor, Eniko Gyerko nu regretă regimul trecut: "Măcar acum ai mai multe posibilităţi in viaţă, dacă eşti puţin mai isteţ, poţi să te descurci, atunci erai legat de măini şi de picioare. Unul se inălţa inainte, acum mult mai mulţi."
