"Ne povestea romane medievale"

Alexandru Popovici, acum profesor universitar, i-a fost vecin lui Camil Petrescu în Brezoianu 51. Un vecin aflat abia la vârsta copilăriei, prieten cu fiii scriitorului, dar care a înregistrat cu fidelitate detaliile prezenţei lui Camil Petrescu.

Scenele i-au rămas extrem de vii în memorie, în ciuda sau poate datorită faptului că s-au petrecut pe când avea între 3 şi 10 ani. E şi acum bun prieten cu fiul cel mare al scriitorului, tot Camil, căruia îi spunea toată lumea în copilărie Puştiu, poate datorită înfăţişării sale mai firave, dar uimitor de asemănătoare, mai ales la privire, cu a tatălui. "Primii cinci ani din cei opt am locuit cu părinţii într-un apartament alături de al scriitorului, la acelaşi etaj 4 din blocul vechi, dinainte de război, din Brezoianu 51A, unde el a rămas până în 1954. Apartamentul lor era destul de mare şi nu avea nimic boem, dar nici burghez, lipsea, pare-mi-se, orice bibelou, ci era aranjat cu un gust discret şi sigur (parcă al doamnei T. - aş zice acum). Situat în dreapta scării blocului, cum urcai (al nostru era în stânga), se intra printr-un holişor (care se prelungea în unghi drept cu altul, care ducea la bucătărie) într-un hol mare, în mijlocul căruia era aşezată o masă lungă, înconjurată de 10-12 scaune sculptate în lemn, dar cu fundul şi spătarul de piele groasă maronie. Pe pereţi erau câteva tablouri şi o oglindă mare (poate veneţiană), iar deasupra - un candelabru metalic, probabil din bronz. În stânga era o uşă spre camera copiilor (paralelă cu coridorul spre bucătărie, dar cu un balcon spre curtea interioară a blocului duplex şi spre Cişmigiu), iar alta - spre baie şi dormitor. În faţă erau un glasvand, spre camera de lucru a scriitorului, şi încă o uşă, spre o cameră mai mică, în care stătea soţia acestuia, actriţa Eugenia Marian-Ghighi (de care cred că el se despărţise încă pe când locuiau acolo)", descrie profesorul Popovici apartamentul în care trăia Camil Petrescu.

LADIMA ŞI CAVALERUL TRISTEI FIGURI
Locul de joacă era marea cameră a copiilor, de unde zgomotele îl deranjau uneori pe scriitor. "Acesta lucra în camera sa, nu la un birou obişnuit, ci la o masă mare şi pătrată, de sufragerie, plină de dosare cu manuscrise ordonate, înconjurată din două părţi de rafturi cu cărţi şi documente. Aici era, parcă, un bust frumos, turnat în bronz, al lui Camil, după cum, în camera mică a soţiei, pe o poliţă de perete, deasupra unei canapele, era o copie a superbului bust al reginei egiptene Nefertiti, cu care ea semăna cumva la trăsături, dar fără să aibă fineţea acesteia", spune Alexandru Popovici. Imaginaţia şi inteligenţa îl făceau pe Camil Petrescu fascinant pentru copii. "Îşi găsea adesea timp să ne povestească sau să ne înveţe diverse lucruri, mai ales legate de sport. Nu basme auzeam de la el, ci romane din Evul Mediu, cum mi-am dat seama mai târziu, cu cavaleri ai dreptăţii - în care îşi avea sursa şi acea «temă a duelului» din opera lui, identificată de Al. Paleologu într-un eseu. Erau adaptate însă pentru noi, aşa cum în poemul său pentru copii, «Papuciada», se întrevăd episoade şi caractere din războiul descris în «Ultima noapte...». Personajul care apărea cel mai des, spre bucuria noastră, era Cavalerul Tristei Figuri, cu isprăvile lui eroice şi comice, atât de diferit de cei din legendele Greciei antice, Hercule sau Ulisse, ştiuţi de la tatăl meu, şi pe care aveam să-l recunosc ulterior sub trăsăturile lui Ladima, din «Patul lui Procust»", îşi aminteşte profesorul Popovici. Tot Camil le-a "predat" copiilor primele elemente de sport: "Ne-a învăţat în primul rând să ne luptăm cinstit, adică după regulile luptelor greco-romane, el asistându-ne ca arbitru. Cu el am învăţat să vâslim folosind bărcile din Cişmigiul de alături şi tot el ne-a dus prima oară la un meci de volei, la Sala Floreasca, după ce ne-a explicat regulile jocului. Tot aşa, dar mai târziu, ne-a învăţat şahul, el fiind un bun jucător, ca şi Sadoveanu, cu care are o fotografie înfruntându-se în «jocul regilor».

Locul de poveşti era dormitorul, unde, «în colţul de lângă fereastră, era un fotoliu mare, cu perne şi cu spetează înaltă, în care scriitorul se aşeza şi ne lua pe genunchi». La peretele opus ferestrelor era un pat dublu, cu noptiere, iar între acesta şi fotoliu - o măsuţă pentru ziare. De partea cealaltă era un şifonier triplu de haine, iar alături, după uşă, era de obicei un număr neobişnuit de mare pentru mine de perechi de pantofi de bună calitate. Tot în acest dormitor am ascultat, înregistrat pe un magnetofon un interviu dat de Camil când, pentru primul volum din «Un om între oameni», a luat Premiul de Stat, şi tot aici am văzut, arătată de Puştiu, decoraţia pe care o primise cu acelaşi prilej, cred că Ordinul Muncii clasa I", îşi aminteşte fiecare detaliu Alexandru Popovici.

Vizitele lui Radu Beligan
În casa lui Camil Petrescu intrau personalităţi ale vremii. Academicianul Grigore Moisil făcea schimb de vizite şi idei cu Camil. Academicianul Al. Rosetti era prieten apropiat şi s-a interesat de soarta copiilor lui Camil şi după moartea scriitorului. "Acolo, locul său «rezervat» era în fotoliul din nişa mare de sub scara ce urca la etaj, alături de o lampă cu picior şi abajur", mai adaugă profesorul Popovici un detaliu. Un alt vizitator era Radu Beligan. "Pe Radu Beligan îl ştiam actor de comedie. Mă întrebam, naiv, ce poate fi comun între el şi persoana, totuşi foarte serioasă, a scriitorului. Nu aflasem pe atunci de comediile bune pe care le scrisese unul, de altfel, comedia e şi o treabă serioasă, nici de inteligenţa strălucită şi cuprinzătoare a celuilalt, care, după 20 de ani, s-a luptat cu succes ş împreună cu B. Elvin, secretarul literar ş pentru prima punere în scenă a lui «Danton» la Teatrul Naţional", adaugă Alexandru Popovici. "O singură dată ţin minte că a venit la noi Camil, într-o împrejurare excepţională. Era ajunul unui Crăciun la care participam şi eu la ei, poate cu părinţii mei, iar bradul din sufragerie a luat foc de la lumânări sau de la artificii. În timp ce femeile ţipau panicate, Camil nu şi-a pierdut cumpătul, ci a luat un preş cu care a izbit repetat crengile în flăcări, până ce le-a stins. Se arsese însă puţin pe spatele palmei şi, probabil din cauza fumului adunat în apartamentul lor, a preferat să vină alături, la noi, unde mama i-a uns arsura cu ulei de salată, singura soluţie la îndemână. Ea avea experienţă din timpul războiului, când un primus explodat i-a ars faţa tatălui meu, dar care, datorită aceleiaşi metode, a scăpat fără urme", îşi aminteşte profesorul.

Din iubire pentru copii...
Alexandru Popovici a avut privilegiul să viziteze şi casa cea nouă a scriitorului, cea din Aleea Gaillar, cumpărată în 1955. "Când s-a mutat în noua locuinţă, scriitorul şi-a amenajat pentru lucru o cameră doar cu ceva mai mare, de la parter, dar mult mai înaltă, ceea ce a permis rafturilor construite până în tavan să cuprindă în ordine deplină toate cărţile şi documentele acumulate. E o legendă apocrifă cea scrisă de criticul Al. George, că scriitorul n-ar mai fi avut timp să folosească biblioteca, fiind pe moarte în timp ce aceasta i se transporta în noul sediu. în realitate, el a mai trăit şi lucrat acolo aproape trei ani", spune profesorul, care descrie cu exactitate spaţiul în care şi-a organizat Camil Petrescu ultima parte a vieţii: "La parter mai erau trei camere mari, unite, cea din stânga fiind o sufragerie mobilată cu lucrurile din vechiul hol, legată şi cu bucătăria, în centru, la intrare, fiind cea cu scara spre etaj, de care am amintit, iar în dreapta - o cameră ce ducea spre bibliotecă, în care scriitorul îşi primea unii vizitatori. La etajul întâi erau dormitorul lui şi camera copiilor, iar la al doilea stătea fosta soţie". Deşi se despărţise de Eugenia Marian, Camil Petrescu a continuat să locuiască împreună cu ea din iubire pentru cei doi copii.

"Mai mult, a aranjat ca în apartamentul pe care l-a părăsit în Brezoianu să se mute fratele Eugeniei Marian, medic, împreună cu familia", spune profesorul. "Cu toate astea, supărările pricinuite în continuare de fosta soţie au fost probabil cauza principală a morţii premature a scriitorului, în plină putere creatoare. Am aflat de moartea lui abia după câteva zile, de la Puştiu, care trecuse pe la mine, în Brezoianu, după ce fusese prin Cişmigiu", încheie profesorul Alexandru Popovici istoria despre Camil Petrescu.