Satul Buciumi facea parte in 1907 din comuna Onesti. Aici a fost o situatie mai speciala. "Rascoala", din fericire fara varsare de sange, a fost de fapt o reglare de conturi intre mai-marii satului. Unul dintre preoti si primarul voiau sa se rafuiasca, din cauza unor conflicte mai vechi, cu mosierul si parohul titular.
Satele Bucium si Racauti faceau parte, in 1907, din comuna Onesti. Aici era mare mosier un domn Dimitrie Ionescu, posesor al unei averi bunicele facute datorita unui lant de librarii extins in Moldova. Ionescu nu era boier de vita veche, ci doar un burghez bogat. De asemenea, era considerat venetic, fiind venit de undeva din judetul Galati.
Primar peste comuna era un domn Ghita Palaghita, si el un razes care facuse cheag. Palaghita ar fi vrut sa cumpere si el pamanturi la un pret modic, dar Ionescu nu voia sa vanda.
Preot paroh peste toti satenii se afla Gheorghe Ghioldum, om aflat in gratiile Protoieriei din Bacau. Inferiorul sau ierarhic era "preotul supranumerar" Constantin Nalboc. Nalboc, ceva mai batran decat Ghioldum, se simtea frustrat si ar fi vrut sa dea de-a berbeleacul cu parohul si sa-i ocupe scaunul.
EVREII. In noaptea de Lasata Secului, satenii din Bucium au baut ceva mai mult. Un zvon raspandit, se pare, din directia preotului Nalboc si a primarului Palaghita, spunea, conform raportului facut ulterior de preotul Ghioldum, ca in tara "s-a rasculat evreismul impotriva crestinilor". Satenii piliti au dat navala peste cei doi negustori evrei din sat. Cu acestia nu avusesera vreodata conflicte, dar, preventiv, i-au obligat sa-si stranga lucrurile si sa plece din localitate. Cum "problema evreiasca" era rezolvata, dar lumea avea chef "de intamplari" trebuia alta tinta. A aparut un alt zvon cum ca nu evreii ar fi facut ceva, dar ar fi fost o conjuratie impotriva regelui, pusa la cale de marii mosieri. Timp de cateva zile, taranii au tot vorbit in grupuri mari despre problemele lor. Erau suparati pe invatatori ca ii amendeaza fiindca nu-si trimit copiii la scoala, pe administratia locala pentru indiferenta si dari excesive (tocmai fusese impusa o taxa de 5 lei pentru operatiunile de vanzare-cumparare de porumb), pe arendasii lui Ionescu ca au scumpit arenda.
CLOPOTELE. La scurt timp, discursurile s-au trasformat in zbierate, iar miscarea a scapat oarecum din mainile instigatorilor. Primarul Palaghita, care voia doar
sa-l faca pe Ionescu sa-i vanda pamant ceva mai ieftin s-a trezit la randul lui acuzat de toate pacatele din lume de cei care il alesesera primar. Preotul Nalboc, de voie de nevoie, a ramas alaturi de "rasculati". Mamaliga a explodat. Cetatenii din Buciumeni s-au incolonat si au pornit spre primaria din Racauti. Inainte intentionau sa treaca pe la biserica, unde sa traga clopotele si sa-i atraga de partea lor si pe cei din Racauti. Primarul Palaghita s-a speriat, a incalecat pe un cal si s-a dus inaintea multimii sa-l anunte pe parohul Gheorghe Ghioldum ce se pregateste. Acesta, relativ calm, si-a pus odajdiile si s-a indreptat spre gloata care venea "in pas gimnastic cu strigate fioroase si cantari salbatice". A urmat un fel de joc "ba da! - ba nu!" intre popa si rasculati. Acestia agitau ghioage si ii cereau clericului sa traga clopotele, iar el ii dadea cu focurile gheenei si pedeapsa divina pentru facatorii de rele. Amenintarile cu Doamne-Doamne au mai calmat nitel multimea. Cu preotul Ghioldum cu tot, oamenii au pornit spre primarie sa oblige administratia sa dea o telegrama cu revendicarile lor catre guvernul de la Bucuresti. Estimp, mosierul Ionescu, in al carui conac si crama s-ar fi facut probabil urmatorul popas, a anutat si el telegrafic armata.
|
AJUTOR. Domnul Munteanu ne-a lasat sa aruncam un ochi in arhive |
CALMAREA. In fata primariei, conform relatarii preotului, taranii erau agitati: "pe fetile resculatilor se observa un fenomen extraordinar, cu ochii iesiti din orbite, veneti la fatia, desperati cu desavarsire si cu toti strigau in unire moarte". Erau condusi de satenii Gheorghe Branzoi si Ion Geabac si voiau sa-i hacuiasca pe mosierul Ionescu si pe vechilul acestuia, contabilul italian Giulioti. Entuziasmul razboinic le-a trecut dupa ce au aparut la fata locului omniprezentul prefect Radu Porumbaru, procurorul judetului Gheorghe Mezincescu si 400 de infanteristi. Pe dealurile din apropiere aparusera amenintatoare cateva guri de tun. Prefectul a spus ca a luat act de revendicari, ca situatia taranilor se va ameliora, a citit un mesaj regal si un altul al capilor Bisericii Ortodoxe Romane, dupa care a trimis multimea acasa. "Rasculatii", mai putin transfigurati, au dat din umeri si au plecat in propriile gospodarii.
BATUT PALMA. Imediat dupa incidente au fost cercetati penal primarul Palaghita si preotul Nalbac. Ultimul a fost sanctionat aspru pe linie bisericeasca. Totusi, se pare ca pana la urma, primarul Palaghita a batut palma cu mosierul Ionescu. Ceva mai tarziu, in 1917, in timpul Primului Razboi Mondial, Regina Maria a facut mai multe vizite pe front pentru imbarbatarea trupelor. In comuna Buciumi, ea a jucat hora, in scop propagandistic, cu soldatii. Evenimentul s-a petrecut intr-un loc numit "Gradina Boiereasca", fosta parte a mosiei domnului Dimitrie Ionescu, devenita prin cumparare o bucata din terenul domnului Ghita Palaghita.
P.S.: Multumim domnului Vilica Munteanu, directorul Arhivelor Statului - filiala Bacau, pentru sprijinul acordat in timpul documentarii noastre.
Langa Onesti, seara pe deal buciumul suna cu jale
|
DRUM. Pe aceasta strada au trecut "in pas gimnastic" rasculatii, gata, gata sa ia gatul preotului Ghioldum |
Nefiind localitate de tranzit, comuna Buciumi opreste toate drumurile la ea. Cine ajunge aici nu are decat varianta intoarcerii sau a ramanerii. Traseele comerciale au alte axe de circulatie. Tinerii au plecat, batranii sunt pe duca. Inecati in saracie, vlaguiti de batranete, celor ramasi, din cand in cand, poate doar buciumul le mai canta cu jale.
Pe o ulita larga, trasata perpendicular pe soseaua principala, la o suta de metri de primarie, se afla niste randuri de
case mici, cum erau casutele din turta dulce din povestile lui Andersen. Vopsite in albastru pal, primavara, cand vazduhul isi contureaza nuanta, in curte la Axinte Ghita, prin culoare, cerul se uneste cu pamantul. Casele sunt in forma de "U", prelungind, astfel, o curte taraneasca pe care deja incepe sa se ridice timid "iarba verde de acasa". In spatele caselor se vede intrarea spre un sopron vechi, acum inutilizabil, fiindca in afara de cateva gaini si rate, mos Ghita nu mai creste nimic. Intram in curte si incepem sa-l strigam. Nici o miscare. Batem la doua usi. Nici un raspuns. "Nu cred ca aude, ca e cam surd! De la razboi i se trage", zice viceprimarul care ne insoteste. Intra de-a dreptul, in cea mai mica dintre case si iese triumfator, vorbind cu noi si cu mos Ghita in acelasi timp: "Hai, nea Ghita, pune ceva pe dumneata, ca ai oaspeti!".
MOS GHITA. Iesit in pantaloni si-ntr-o camasa de corp, mos Ghita ne intampina timid. Are mana moale si uscata. Transpira batranetea prin ea. Dar la 88 de ani inca se tine multumitor. E unul dintre veteranii de varsta ai satului. Totodata, e si presedintele veteranilor de razboi din localitate. Cati or mai fi. Dupa ce trecem de un antreu mic, ajungem in camera locuita. Pe un scaunel, langa usa, o batrana ii tinea companie. Mama Maria, apropiata de el ca varsta (85 de ani), vine din cand in cand sa-l intrebe de sanatate. In rest, nu prea are cine, caci copiii ii sunt de mult plecati de-acasa. Saracacioasa, camera avea un pat acoperit cu o velinta, o lavita, o masuta si doua scaunele. Pe plita care incalzea doua camere abia palpaia un foc anemic. Langa ea, intr-un tomberon, nu erau lemne, ci niste aschii mai mari de pom taiat cu securea. Cateva carti si reviste risipite ici-colo tradau faptul ca mosul inca avea vederea buna si inca era interesat de mersul lumii. Un televizor color ii sporea si mai mult setea de informatie. Era viu printre oameni vii.
ISTORIE. Amintirile lui Axinte Ghita nu coboara prea mult dincolo de linia de front a razboiului. Despre razboi ar putea sa-ti povesteasca ore intregi. Din copilarie nu-si mai aminteste decat ca-l lua taica-su la secerat pe mosia de la Bogdana. Daca erau boierii rai, "eu de unde sa mai stiu, ca eram mic si nu-i prea vedeam la fata. Tata se mai plangea de ei, dar zicea ca asa s-a pomenit: sa fie boieri si tarani. Sarac a fost si el si eu, de cand ne stim. Viata nu e indestulata pentru toti". Decorat, ranit in razboi, primeste o renta de 200 RON lunar. Nu-i ajung, dar cui ii pasa de asta? Sunt altii si mai amarati. Are, in schimb, mici bucurii spirituale. Mandru, ne spune ca a fost abonat la Albina inca din 1936, apoi la Scanteia si, din 1967, la Magazin Istoric. Nu de mult, a dat 40 RON pe un exemplar din Magazin Istoric, ca sa-si intregeasca colectia. "Daca nu le ia unul dintre copiii mei, o sa le donez la o scoala. Am cativa saci de reviste si-ar fi pacat sa se strice, or sa le roada soarecii. Poate foloseste la cineva, e istoria noastra". S-a intors spre noi cu urechea stanga, sa auda daca spunem ceva. N-am spus. Asistam, doar, la trecerea prin
viata a unui om.
BOABE DE VIATA. Cand ne luam la revedere si coboram treptele casei, langa gard vedem o stiva de araci de vita-de-vie, aranjati frumos, ca soldatii la raport. Ascutiti la un capat, erau ca niste sulite, gata sa se implante in pamantul bun de rod. "Nea Ghita, astia sunt pentru vie? Mai munciti mata via?" "Ei, eu nu mai pot. Dar, ia veniti oleaca-n
casa, sa cinstim un pahar cu vin, ca e natural, facut din via mea!" Am refuzat initial dar n-am scapat de insistentele batranului. Se bucura ca poate sa ne ofere ceva de la el, din pamantul lui. Intra intr-o camera alaturata si lua o sticla cu vin. Cu mana tremuranda, a apucat patru pahare si, fara sa fie ajutat, a turnat singur in ele. "Hai sa cinstim, ca la anuâ cine stie... poate asa o sa va mai aduceti aminte de mine". Simtea nevoia sa se asigure ca, la capat de viata, nu se stinge-n uitare. Macar asa, cineva sa-si mai aminteasca de el. O viata de om, adunata, picatura cu picatura, intr-un pahar cu vin.
ASFALT TANGO. Cand am venit spre Buciumi, la iesirea din Onesti am luat in masina un cetatean care mergea in localitate. Nu era prea vorbaret. O buna bucata de drum a tacut cu gandurile lui. La un moment dat insa a vazut pe marginea drumului cateva gramezi de nisip si un buldozer care-si facea de treaba. A exclamat fericit, cu sangele-n obraji: "Ia uite, domnule, ne asfalteaza!". Apropiindu-ne, a mormait pentru sine: "Aiurea! Umbla la apa!". Se stinsese bucuria pe care o astepta, poate, de cincizeci de ani. Cine sa asfalteze o comuna care inmormanta drumurile, oprindu-le la ea? Oricine ajungea in Buciumi nu avea decat varianta ramanerii sau a intoarcerii. Nu era comuna de tranzit si din cauza asta oamenii erau mai amarati ca-n alte parti. Casele saracacioase stateau marturie. Cine s-ar fi incumetat sa investeasca aici, cand drumurile comerciale aveau alte axe de circulatie? Localitatea si oamenii se sting incet, imbatranind in acelasi timp. Nici asfaltul nu ar fi fost o solutie salvatoare, caci, pus romaneste, in cativa ani s-ar fi facut transee, ca-n povestirile de razboi ale lui mos Ghita.
BINECUVANTARE. Aflat aproape de Onesti, ai zice ca localitatea este privilegiata. Satenii ar putea face naveta la lucru in oras, iar seara si-ar face de treaba in gospodarie. Numai ca nu este deloc asa. Pe de o parte, unii sunt prea batrani, iar, pe de alta parte, pentru cei in putere orasul si-a inchis portile. Nu mai au de lucru nici macar la rafinarie. Dezamagiti, tinerii au plecat la munca in Anglia, Italia, Spania. Au ramas doar pensionarii care se ocupa cu cresterea animalelor si agricultura. Dar si asa, trei sferturi din pamant a ramas nelucrat. Pe ulitele serpuinde, casele stau sa se darame. Nu exista brate tinere ca sa le consolideze. Daca acum un secol chemarea era "Noi vrem pamant!", azi nimeni nu si-l mai doreste. Atunci era un tel, un scop, un mod de viata. Acum, cei tineri au alte idealuri, alte deschideri. Intr-o lucrare, Constantin Noica vorbea despre inchiderea care se deschide. La inceput, omul a intrat in pestera. Pestera s-a deschis intr-o comunitate, comunitatea s-a deschis intr-o cetate, iar cetatea intr-un oras. Tot ce este bun pe lume reprezinta o inchidere ce se deschide. Viata este inchiderea intr-un cod genetic si deschiderea cu el; limba e inchiderea intr-o gramatica si deschiderea prin ea. Prietenia e inchiderea intr-o afectiune si deschiderea prin ea catre omenesc. Si daca oamenii din Buciumi considera ca au avut pana acum doar inchideri, cu atat mai mult inseamna ca asteapta binecuvantarea deschiderii. Si cat de adanca va fi aceasta binecuvantare!
Paul Rogojinaru