Centenarii Romaniei - Cu revolverul pe catedră

La ţară, legionarii organizau serate pentru tineri. Făceau adunări la şcoală, unde suflarea satului, venită de frică, era inştiinţată despre acţiunile umanitare la care era obligată să participe. Â

La ţară, legionarii organizau serate pentru tineri, dansau sărbe şi apoi căntau pe uliţele satului, in crucea amiezii. Făceau adunări la şcoală, unde suflarea satului, venită de frică, era inştiinţată despre acţiunile umanitare la care era obligată să participe. Cine nu voia să fie de-al legionarilor nu trebuia să mai fie deloc... E povestea unui om care a supravieţuit acelor vremuri.

A făcut un secol de viaţă acum căteva zile. Invăţător din tată-n fiu, Cicerone Georgescu s-a născut, a copilărit şi a imbătrănit la Jupăneşti, un sat de moşneni din Argeş. Tatăl său a fost tot invăţător, primul din satul Valea Nandrei. Nici el, nici fiul său n-au făcut vreodată politică. "Tata - povesteşte astăzi Cicerone Georgescu - zicea aşa: «N-am văzut politician să iasă la pensie»..."

BORDEIUL ŢIGANULUI. După ce au ajuns la putere, legionarii şi-au făcut organizaţie la Jupăneşti. "Intr-o zi, au făcut o adunare la şcoală la care au venit delegaţi de-ai lor de pe la Cămpulung, la care i-au chemat pe toţi. Şi ne-am dus şi noi, deh, ce să facem? Te impuşca, ai dracului. Şi au strigat acolo «Căpitanul? Prezent!», «Moţa, Marin? Prezent!», ce-au ei in programul lor. Da’ ăia doi murise in Spania. Erau cunoscători, vorbeau că pe legionari nu-i mai dă nimeni afară... S-au stabilit ei la o şedinţă din’asta ca să facă un bordei unui ţigan care venise din război invalid, ii tăiase piciorul, ii făcuse picior de lemn. Venise din spital şi-au zis să-i facă un bordei acolo, pe marginea pădurii. Şi-au zis să iasă toţi din sat să lucreze la bordei. La urmă de tot, io am zis «dom’le» sau «camarade, eu am şcoală la Valea Nandrei. Fac patru kilometri şi mai bine pănă acolo, ce fac? Mă duc la bordei sau mă duc la şcoală?». Şi ăla care era şeful lor zice: «Camarade! Cine e pătruns de... face şi p’aia, şi p’aia!». Adică, să mă duc mai intăi la şcoală şi pe urmă la bordei. Am inţeles. De dimineaţă, plecam la şcoală cu şareta şi calul. Pănă la ora unu-două am dat drumu’ la copii şi am venit să mă duc şi io la bordei, deh... Cănd am ajuns aici, in sat, m-am intălnit cu unu’ care a fost preceptor, unu’ Mihai Sandu, şi

l-am intrebat ce-i acolo. «Ei, pe dracu’, nu-i nimica. Ce să facem noi bordei? Trebuie groapă făcută, trebuie… Au plecat oamenii». Ăla avea şi el treabă. Mai merg oleacă şi mă intălnesc cu altul, care era factor. Ăla, la fel, «a plecat lumea». Am ajuns in sat şi m-am intălnit cu popa Diaconu in faţa porţii. Mă văzuse din curte, că avea deschidere mare... Io voiam să ştiu şi de la el ce-a făcut, da’ el zice «dă-i in mă’sa pe gheaţă, mă!». Şi m-a luat şi m-am dus la cărciumă cu el. I-am dat hăţurile de la şaretă neveste’mii, i-am zis să se ducă acasă, să deshame calul, că venim noi... Am mers la cărciumă ş-acolo era nişte sticle de vin infundat, Tămăioasă neagră. Vin negru superior. Am luat covrigi, alune americane şi m-am dat cu popa la băutură acolea. Au inceput să vină de la bordei alţii. Unul a inceput să zbiere la noi «uite, mă, ăştia ne-a trădat!». Da’ popa Diaconu l-a injurat. Era Constandin, invăţătorul. Da’ eu am tăcut din gură. A trecut episodu’ ăsta..."

RĂSCRUCEA. "Peste o vreme, eram la Valea Nandrei, la şcoală şi, intr-o zi, era ceasul aproape unşâ€˜pe şi jumătate, mă pregăteam să dau drumu’ la copii, că aveam clasa a IV-a, copii mari, şi aud o părăitură de maşină, o huruitură. Acolo veneau rar maşini d’astea, n-avea cine.

Mi-arunc ochii pe fereastră şi văd o motocicletă. Vine omul cu motocicleta, al dracului, a intors acolea, la şcoală, s-a dat jos şi-a rezemat-o de gardul şcolii. Era imbrăcat... Aoleu, avea un costum verde, cu albastru aşa, avea diagonală, revolver la brău, ciucuri la subţioară, ziceau că-i căpitan de cavalerie (n.r. - răde). Ei, l-am văzut pe fereastră ce vrea. Şi vine ţanţoş şi intră in clasă. S-a sculat copiii in picioare şi l-a salutat. Şi io l-am salutat. Şi, al dracu’, a scos revolverul şi l-a pus pe catedră. Copiii, cănd a văzut că scoate revolverul, a inceput să ţipe. Ştiu eu ce avea el cu mine? Că nu mi-a spus... Sesizase probabil cineva că nu fac io cum vor ei, că n-aveam căntece legionare la şcoală, treburi d’astea. Cănd au văzut copiii, au inceput să ţipe. El a luat revolverul de pe masă, l-a pus la locul lui şi a inceput să mă intrebe. Da’ el ştia despre mine tot, că a fost informat de cineva. Da’ io nu l-am cunoscut pe el! Şi io ii răspundeam. Că de unde sunt, că cu ce vin la şcoală. Şi voia să mă scoată afară, in curtea şcolii, ca să-i arăt unde-i calul. Cu ce ţin io calul, unde-l ţin, ce măncare-i dau."

INTĂMPLAREA SALVATOARE. "Dumnezeu l-a adus in timpul ăla pe Mitroi, tot legionar, coleg cu el. Invăţător. Da’ Mitroi ăsta era de prin părţile noastre, de la Valea Rizei. Şi el făcea curte la cea care-i ţinea locul nevesti’mii, că era in concediu de naştere. Adică, lu’ soru’sa, Lenuţa, invăţătoare şi ea, fără post. Şi ăla mai venea p’acolo. Intămplarea cum a fost, că taman in timpul ăla s-a brodit şi el. El a văzut motocicleta, s-a cunoscut cu ăla, că era coleg cu el. Şi a venit inăuntru. S-a salutat cu ăla, il chema Buzdun, atuncea am aflat, şi a inceput să vorbească cu el. L-a domolit. Că e informat greşit, că eu nu sunt un om rău. Altfel, mă impuşca! Că n-am făcut căntece legionare că atuncea venisem din mobilizare. Am fost tot anul mobilizat in Basarabia, pe malul Nistrului, in Moldova. Atunci venisem, de-o săptămănă, două..."

A scăpat de legionari şi a dat de al doilea război mondial. A fost comandant de pluton şi a stat pe front pănă la căderea Odessei. Acolo a sărbătorit, cu cartofi copţi şi muzica unei viori dezacordate, naşterea "soldăţelului lu’ tăticu’". Cel care avea să-i poarte şi numele, şi prenumele, ca invăţătorul să păcălească moartea şi să existe mai departe, de-ar fi pierit in război...

"Noaptea dansau sărbe, ziua căntau prin sat"

"Eu, cum spusei, n-am făcut politică. Atunci, in 1940, au luat legionarii puterea. Şi-n Jupăneşti făcuseră organizaţie. Erau tineri: studenţi, elevi de şcoală. Mi-au oferit şi mie, dar n-am vrut să mă inscriu la ei. «Am treaba mea», le ziceam", povesteşte fostul invăţător (foto). "Erau vreo 20 de tămpiţi. Căpiaţi. Unul Dumitrescu, altul Barbu, Costică Rotescu, făcuse ei «echipa morţii». Aduna tineretul, elevi de şcoală, băieţi d’aici din sat, ii aduna la un cizmar colea, avea ăla o cameră mare, acolo ii invăţa să cănte căntece de-ale lor, le povestea... Se ducea şi dansa la salon, unde-i acum cărciuma. Avea pe unul care le cănta, unu’ Mihuţ, ăla a fost şi primarul lor legionar. Dansau sărbe noaptea, pănă pe la unu-două. A doua zi plecau prin sat să cănte. «Ştefan Vodă al Moldovei», căntece de-ale lor. «Eu nu pot, mă, să mă bag intre voi», le-am zis. Şi aveam un preot atuncea mai in vărstă decăt mine cu vreo 3-4 ani, popa Diaconu, ş-ăla-i injura «daţi-vă dracului, măi, clănţăii dracului». Şi ei făcuse «echipa morţii», ăhă... să-l impuşte pe popa Diaconu, cu popa Fuior de la Costeşti, că şi ăla se lua de ei. Şi pe mine. Că eu eram prieten cu popa Diaconu."