Artistul român Mircea Cantor celebrat la Paris

În aceste zile, şi de fapt până pe data de 7 ianuarie anul viitor, numele unui tânăr artist român este scris, cu litere mari, pe frontiscipiul Muzeului Naţional de Artă Modernă de la Paris (sau Centrul George Pompidou, sau Beaubourg, cum i se mai spune). În vârstă de 35 de ani, Mircea Cantor este celebrat şi omagiat de critici, de galerişti şi de colecţionari, de specialişti de artă şi de publicul larg. Şi pe bună dreptate pentru că universul său te cucereşte imediat prin dimensiunea sa poetică şi reflexivă, prin interogaţiile pe care le suscită dar şi prin fineţea demersului său.

Cu multe decenii în urmă generalul De Gaulle a pronunţat această frază memorabilă legată de sectorul cercetării: "Cercetători care caută, găsim. Căutăm cercetători care găsesc". Fraza poate fi perfect aplicată şi lumii artistice. Parisul e plin de artişti care caută, care se zbat, care încearcă… Uneori aceşti artişti caută toată viaţa fără să găsească iar Parisul este, de fapt, şi un teribil cimitir de visuri spulberate. Dacă am putea privi de sus, printr-un fel de lentilă gigantică, istoria artistică a acestui oraş, am vedea probabil pe bulevardele şi pe străzile Parisului mormane de cadavre: cadavrele artiştilor care de secole au venit în acest oraş cu dorinţa de a se afirma şi care rămân anonimi. Uneori Parisul, datorită forţei sale de fascinaţie, ne face să uităm că pentru fiecare artist care a reuşit alţi o mie, sau poate alţi zece mii, au eşuat…

În ce-l priveşte pe Mircea Cantor, el este deja un creator recunoscut şi recompensat cu cel mai prestigios premiu care i se poate da unui tânăr artist în Franţa: premiul Marcel Duchamp. O distincţie pe care a primit-o anul trecut, la Salonul Internaţional de Artă Contemporană organizat la Grand Palais. Creat în anul 2000 de Asociaţia pentru difuzarea internaţională a artei franceze, acest premiu îi deschide laureatului, printre altele, porţile Centrului George Pompidou pentru organizarea unei expoziţii personale. Aşa a ajuns deci Mircea Cantor să-şi prezinte creaţia la câţiva zeci de paşi de un alt mare artist român, Constantin Brîncuşi, al cărui atelier se află lângă Beaubourg.

Faptul că în acest moment două nume româneşti răsună în incinta acestui templu al artei moderne care este Centrul George Pompidou este de natură să ne bucure enorm. Într-un moment când numele României este pronunţat în străinătate în special în legătură cu violenţa politică de la Bucureşti şi cu problema romilor devenită una europeană, oameni ca Mircea Cantor sau ca regizorul Cristian Mungiu ne redresează imaginea. Din păcate, marţi 2 octombrie, la inaugurarea expoziţiei lui Mircea Cantor, nici un oficial român nu a fost de faţă. Deşi se ştia de multe luni, practic de un an de zile, că acest eveniment urma să aibă loc, şi anume celebrarea unui artist român la Beaubourg. A fost însă de faţă ministrul francez al culturii, doamna Aurélie Filipetti. Ea este cea care i-a spus artistului român "Bravo et merci". Iar o altă distinsă personalitate, Gilles Fuchs, preşedintele Asociaţiei pentru difuzarea internaţională a artei franceze, a ţinut să amintească faptul că România a trimis şi alte celebrităţi la Paris, precum Constantin Brâncuşi, Tristan Tzara, Mircea Eliade, Eugen Ionescu,  Emil Cioran sau Elvire Popesco...

De când locuiesc în Franţa, de 25 de ani, mi s-a întâmplat de puţine ori să asist la un succes atât de răsunător în domeniul artelor plastice, precum cel al lui Mircea Cantor. În seara în care m-am dus la vernisajul său m-am bucurat imens să văd lumea bună pariziană stând la coadă pentru a intra în spaţiul expoziţional care i-a fost rezervat, unde lucrările expuse cer o anumită intimitate. Iar în momentul în care am intrat şi eu să-i văd lucrările m-a mai emoţionat ceva: ambianţa sonoră a expoziţiei care era una... profund românească. De fapt, Mircea Cantor a înregistrat toaca de la mănăstirea Putna pentru a ilustra sonor principalul film video realizat pentru această expoziţie. Această chemare la rugăciune răsună la Beaubourg ca un mesaj profund, cu o intensitate tulburătoare. Şi filmul realizat de Mircea Cantor este emoţionant prin mesajul său pur şi luminos. De fapt, vedem un grup de persoane care stau în genunchi, în cerc, cu capetele aplecate dar cu mâinile întinse, aşteptând un fel de ofrandă. O femeie tânără cu trăsături orientale trece prin faţa fiecăruia dintre aceşti cerşetori celeşti şi desfăşoară, dintr-un gem, peste palmele lor întinse, un fel de fir magic... Tânăra femeie care ne aminteşte de vestalele greceşti dă foc apoi firului iar flacăra va trece, dătătoare de un fel de energie cosmică, prin toate palmele întinse, pentru a se stinge apoi sub degetele celei care a transmis-o. În tot acest timp toaca de la Putna continuă să bată într-un fel de crescendo dramatic, stingând-se în clipa când se stinge şi flacăra. Mircea Cantor cucereşte imediat inimile cu imaginile, filmele şi instalaţiile sale emanate parcă din revelaţii lăuntrice misterioase. În seara zilei de 2 octombrie, ieşind de la vernisaj, cu toaca de la Putna răsunîndu-mi în minte, în faţa Centrului George Pompidou am dat de un grup muzicieni de la Odessa care cântau pentru trecători. Cei patru sau cinci muzicieni coborâseră parcă dintr-o pânză de Chagall şi pentru o clipă am crezut că tot Mircea Cantor i-a inventat.  
_______________________________________________

Mircea Cantor
Sic Transit Gloria Mundi
2012
4 minutes and 6 seconds
HD film
Sound: Semantron of Putna Monastery
Courtesy the artist, Yvon Lambert, Paris and Dvir Gallery, Tel Aviv.