Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În trilogia "Cireşarii" regizată de Adrian Petringenaru, a interpretat rolul lui Dan, iar întâmplarea i-a marcat destinul. Peste câţiva ani avea să plece în America, unde a făcut carieră ca regizor de film şi unde trăieşte de aproape 18 ani. Colaborează cu Kevin Spacey, Val Kilmer, Richard Dreyfuss şi a colaborat cu Michael York, Marilyn Manson, printre mulţi alţii, iar de curând a revenit în România, unde a început filmările la lungmetrajul artistic, "Sfârşitul ploilor" ca regizor şi scenarist. Dar drumul lui în lumea filmului începea odată, demult, în copilărie, atunci când a devenit Cireşar. Despre filmările la "Cireşarii" şi despre poveştile acelor ani, am stat de vorbă cu Alex Rotaru.
Alex Rotaru: Îţi aminteşti prima întâlnire cu povestea Cireşarilor?
Aveam 9-10 ani când m-am întâlnit prima oară cu povestea Cireşarilor. Citeam în vremea aceea Jules Verne la ţară, la bunica - "ţara" fiind la Bolintin Vale, în Ilfov -, şi-am descoperit din întâmplare seria romanelor lui Constantin Chiriţă. Am lăsat imediat Verne şi-am fost extrem de prins de Chiriţă, atât de poveştile şi personajele lui în care puteam visa să mă regăsesc, cât şi de stilul lui poetic pe care nu-l înţelegeam în întregime atunci, dar care mă tulbura şi impresiona. Ţin minte că uneori sorbeam finalul câte unui capitol sub plapumă, la lanternă, după ce bunica ordona stingerea. Până în ziua de astăzi, deschiderea vreunui volum din "Cireşarii" mă răscoleşte foarte tare.
Cum ai devenit Cireşar?
Într-un mod foarte dramatic pentru un copilandru. Întâi au venit de la Buftea la noi la şcoală - eu eram în clasa a V-a - şi ne-au ales pentru audiţii la careu, când făceam sport în recreaţia mare. Au urmat apoi câteva rânduri de audiţii la Buftea cu foarte mulţi copii din multe şcoli din Capitală. Totul se întâmpla în timpul orelor - venea câte o dubă şi ne lua la Buftea, aducându-ne înapoi la şcoală înainte de terminarea orelor, iar absenţele din ziua respectivă se motivau. Eu nu le spusesem alor mei nimic despre audiţii de frică să nu-mi interzică să încerc şi mama, actriţa Maria Rotaru, şi tata, dramaturgul şi textierul Eugen Rotaru, îşi declaraseră destul de clar intenţia de-a mă apăra de mirajul "showbusiness-ului" - şi, prin urmare, nu răsuflasem nici "pâs" despre audiţii până n-a sunat acasă regizorul Adrian Petringenaru să le comunice că primisem rolul. Ştiau ei ce înseamnă viaţa de actor şi voiau să-şi ferească unicul copil de ea; judecaţi şi umneavoastră cum au reuşit (râde)...
Citește pe Antena3.ro
Ţin minte că atunci când Adrian a sunat şi şi-a dat seama că o cunoaşte pe mama (eu nu spusesem nici la audiţii cine sunt părinţii mei, de frică să nu dea cineva telefon acasă şi să mă dea în vileag şi pentru că mă încăpăţânasem să încerc să reuşesc fără "pile"), au fost amândoi foarte uimiţi... şi când mama a început să mă certe, i-am spus ferm: "Nu te voi ierta toată viaţa dacă nu mă laşi să fac asta". Aveam 12 ani şi o privire suficient de fermă, bănuiesc, şi uşor înlăcrimată, pentru că a mers... Ar merita menţionat că nişte ani mai târziu un eseu scris despre această întâmplare îmi aducea interviul şi apoi admiterea la University Of Southern California, School of Cinematic Arts... Şcoala lui Spilberg, Lucas, Zemekis şi Howard.
Cum a început prima zi de filmare? L-ai cunoscut pe Constantin Chiriţă. Cum a fost întâlnirea cu el?
Prima mea zi de filmare a fost un şoc. Am început prin a filma finalul filmului, iar Adrian Petringenaru l-a invitat pe platou pe Constantin Chiriţă, care semnase şi scenariul. Pentru noi toţi, "Cireşarii" a fost un moment marcant; eu, unul, cred c-am fost puţin "star-struck". Ţin minte că tăceam mâlc (cei care mă cunosc ştiu că asta nu mi se întâmpla des!) şi mă holbam la pantoful de piele al scriitorului care-şi bălăngănea piciorul uşor în timp ce se uita la noi cu o afecţiune aproape paternă, întrebându-ne despre una sau despre alta şi mă gândeam: "Mamă, câtamai piciorul!". Partea şocantă a fost însă alta: deşi mama mea mă avertizase să nu mă uit direct în arcurile electrice de 10 KW care iluminau platoul, eu n-avusesem suficientă disciplină să n-o fac, astfel încât, previzibil, până la finalul zilei am făcut o mamă de fotofobie şi nu mai vedeam nimic, nici măcar nu mai puteam ţine ochii deschişi. Am sunat acasă, panicat, dintr-o cabină telefonică, iar mama mi-a răspuns calm că nu face nimic, trece, să ţin ochii închişi şi să pun comprese reci.
Am fost dus acasă cu maşina cu comprese cu tot, iar până a doua zi mi-a revenit vederea; însă din această cauză n-am apucat să-mi iau rămas bun de la maestrul Chiriţă.
Care e întâmplarea de la filmările cu "Cireşarii" pe care n-ai s-o uiţi niciodată?
Nici nu ştiu care ar fi cea mai importantă. Pot menţiona câteva: prima dată când am sărutat o fată s-a-ntâmplat la Poiana Braşov, pe platoul de la "Aripi de zăpadă", al doilea film din seria celor trei...
Altă dată, tot la Poiana Braşov, am plecat de pe platou cu fata lui Adrian, buna mea prietenă Runa, care juca şi ea un rol în film, să mergem să stăm la poveşti în camera de hotel, fără să spunem nimănui. Când nu ne-au găsit pe platou - se filma undeva pe la stână - au crezut că ne-am rătăcit şi-am căzut în vreo râpă, şi-au început să ne caute cu salvamontul şi chiar cu elicopterele. Niciodată nu l-am văzut pe Adrian mai furios decât atunci când ne-au găsit... dar nici mai uşurat!
În alte câteva dăţi chiar m-am rătăcit prin păduri sau în viscol, schiind sau mergând cu pasul... am riscat cu inconştienţă, noroc că aveam de-obicei alături pe unul din Cireşari, în general pe Maria (Alina Dumitrescu), care avea un simţ al aventurii la fel de dezvoltat şi-mi era ca o soră mai mare şi grijulie... am dat nas în nas şi cu lupi, şi cu câini de stână, şi cu râpe şi prăpăstii în viscol, schiind... dar am scăpat teferi... Mai rău era când după peripeţii dădeam ochii cu Adrian Petringenaru, care nu mai ştia ce să facă de grija noastră (eram, totuşi, răspunderea lui!). Era, Dumnezeu să-l ierte, un om pe-atât de iubitor, pe cât de autoritar. Impunea un respect prin aspect, vorbă, gestică. Eram cu toţii cuceriţi de el şi se ocupa de noi cu multă atenţie, discutând pe larg cu toţi, în tęte-ŕ-tęte. Când îl dezamăgeam ne venea să intrăm în pământ de ruşine, nu trebuia să ne certe el. Cam aşa simţeam şi despre Ilarion Ciobanu, cu care am avut norocul să filmăm la ultimul film.
Odată, în Retezat, când filmam, am calculat greşit şi am rămas o zi întreagă sus pe munte fără apă, dar nu s-a plâns nimeni, cu toate că era o arşiţă orbitoare... Am ajuns jos la hotel seara arşi de soare şi cu gâtlejul pârjolit, dar cu sentimentul unei aventuri imense şi al unei vieţi cumva eliberate de realitatea vieţii în comunism... Mai târziu, când am filmat sus la Bâlea Lac, în toiul iernii, pentru "Aripi de zăpadă" şi "Cetatea ascunsă", rolul meu cerea să fiu întins pe un gheţar după o avalanşă pe care în film eu o provocasem cu un ţipăt necugetat. Racordul era foarte dificil de refăcut între duble, pentru că eram acoperit de tot felul de rămăşiţe de bagaje, schiuri etc., aşa că, în timp ce restul echipei făcea pauză, eu stăteam întins pe gheaţă şi beam ceai cu rom, ca să nu clintim recuzita şi să n-o lungim prea mult... M-am procopsit cu o dublă pneumonie şi cu efemera recunoştinţă a echipei, că le-am economisit ceva timp în gerul de la Bâlea...
Mai ţii minte care e scena care ţi-a dat cele mai multe bătăi de cap?
Două scene care mi-au dat multă bătaie de cap la filmări au fost şi cele din care am avut cel mai mult de învăţat.
La "Cetatea ascunsă" am avut o filmare în timpul căreia am căzut din greşeală, alunecând pe o scară interioară cu trepte îmbrăcate în covor.
Efectul a fost comic - am dispărut pur şi simplu din cadru, cu o faţă pe care se putea citi o reală surpriză, aşa încât toată echipa a râs. Adrian m-a luat deoparte şi m-a încurajat să-ncorporez o gestică şi mimică voit comică în rol, lucru pe care l-am făcut cu uşurinţă - şi succes, deoarece acest stil asumat mi-a adus mai târziu un premiu major de interpretare. Aşa am învăţat că întâmplarea şi improvizaţia îşi află şi ele locul în arta actorului şi în cinema în general.
Pe-o notă mai serioasă, la "Aripi de zăpadă" ţin minte cum odată filmam cu un director de imagine care avea reputaţia de a fi unul dintre cei mai buni din ţară în profesie pe-atunci. Eram în vechea carieră de piatră din Poiana Braşov, unde Adrian ne trimisese să recuperăm un prim-plan de reacţie. Se lăsase un frig necruţător, iar lumina nu era potrivită; mai trebuia să aşteptăm. Directorul de imagine le-a permis tuturor celorlalţi membri ai echipei să plece la hotel să se încălzească; am rămas numai noi doi - el cu aparatul (greu) de 35 mm în mână şi cu o blândă pe picior să răsfrângă lumina pe faţa mea, şi eu încercând să nu clănţăn din dinţi prea tare. Între noi se crease o comunicare tacită, de genul "nu ne împiedică pe noi gerul de la a «prinde» cadrul ăsta". N-am să uit niciodată cum am îngheţat bocnă amândoi până am obţinut exact imaginea pe care o doream. Coborând semidegerat spre hotel, ducând blenda în mână, m-am gândit "asta înseamnă să fii cu adevărat profesionist"...
Din întâmplare, directorul de imagine cu pricina era chiar Vlad Păunescu, prezentul boss de la Castel Film (şi nu, nu e producătorul filmului cu care am câştigat la CNC!) (râde)... dar am rămas convins că ăsta e genul de mentalitate care poate duce la succes în showbiz.
