De pe maidan, cu dragoste...

Obişnuit de mic cu lipsuri, griji şi pri­va­ţiuni materiale şi afective, inteligent şi măcinat de o sensibilitate rară, George Mihail Zamfirescu a privit mahalaua în ochi din primii ani ai vieţii.

George Mihail Zamfirescu s-a năs­cut în 1898, în mahalaua bucu­reş­teană Basarab. Tatăl său era tâm­plar şi asigura cu trudă traiul modest al familiei, iar mama a murit foarte tânără, la 21 de ani. Copilul George, plăpând şi sfios, a rămas orfan înainte de a împlini 2 ani şi a fost crescut de bunica sa până la a doua căsătorie a tatălui. A reuşit totuşi, cu sacrificii din partea tatălui, să facă două clase primare la Şcoala Evanghelică, ur­mă­toarele la Şcoala Sfinţii Voievozi de pe Calea Griviţei şi câteva clase la Liceul Cantemir.

În adolescenţă, a fost ucenic vân­ză­tor la o librărie de pe Strada Izvor, la un an­ticar, apoi la o drogherie. Purta în fiin­ţa lui mărăcinii maidanului, cu frumu­se-ţea lor sălbatică, dar şi dorinţa de evadare dintr-o locuinţă sărăcăcioasă, întunecată. Chingile unei existenţe apăsătoare, at­mos­fera sordidă a periferiei, traiul greu au declanşat în copilul de atunci o puternică dorinţă de eliberare. Îl mistuia setea de puritate, de armonie şi fericire, iar această tânjire i-a golit fiinţa de strigăt, dăruindu-ne un scriitor.


VOINŢĂ ŞI DESTIN
A debutat cu poezie în revista Literato­rul. Între versurile sale, publicate în 1919, este poemul intitulat "De sub cămin de pro­letar", fotografie de cuvinte a su­fe­rin­ţei şi sărăciei cu care era familiarizat: "Te văd purtând, o!, Tată, din greu, povara vie­ţii/ Sub arşiţă de soare, în ploaie şi prin vânt/ Porneşti fără tovarăş, în zorii dimineţii/ Cu resemnarea-n suflet şi-o lacrimă-n cuvânt.../ (...) În mijlocul odăii eu te privesc cu milă/ Neîndrăznind a-ţi cere nici bani pentru caiet/ Şi-apoi te văd din colţu-mi, abia că-mbuci în silă/ Şi ca să-mi ascund plânsul, în mine plâng, încet".

A frecventat apoi cursurile Conservatorului particular al actorului George Mărculescu, de la Teatrul Naţional, şi Cenaclul Literatorul, condus de Alexandru Macedonski, pe care G.M. Zamfirescu l-a numit "părintele meu sufletesc". Macedonski a intuit şi a încurajat calităţile literare ale lui G.M. Zamfirescu.

În anii aceia, salonul cenaclului Literatorul era frecventat de Gala Galaction, Tudor Vianu, N.D. Cocea, Tudor Arghezi. Prin lecturi, prin contaminarea cu mediul literar de elită, prin voinţă şi chemat de destin, G.M. Zamfirescu şi-a desăvârşit cultura artistică necesară celui care a devenit prozator, dramaturg, regizor şi, mai târziu, director de teatru.

Este primul scriitor care surprinde şi înfăţişează relevant şi memorabil periferia bucureşteană de la începutul secolului al XX-lea, reluată peste câteva decenii de Eugen Barbu în romanul "Groapa".
MAHALAUA CU NUME RUŞINOS
"Maidanul cu dragoste" (1933) este prima parte a trilogiei "Bariera", care mai cuprinde "Sfânta mare neruşinare" (1935) şi "Cântecul destinelor" (1939). În 1932, când a început să lucreze la "Maidanul cu dragoste" (care, în intenţia autorului, avea să fie cartea sa de referinţă), George Mihail Zamfirescu era redactor la ziarul Facla.

Activitatea sa de cronicar era cronofagă, confiscându-i mare parte din timpul necesar scrierii unui roman de amploare. În acelaşi timp, locuia în condiţii improprii, degradante. Într-un articol semnat de Camil Baltazar, intitulat "Cum trăiesc scriitorii azi", publicat în România Literară (1932), găsim o mărturie clară: "George Mihail Zamfirescu locuieşte într-o modestă şi scundă locuinţă, la o margine tare depărtată a Bucureştiului. O locuinţă în care lumina electrică e încă un suav deziderat".


Romanul de deschide abupt: "Destinul meu începe mizer într-o mahala cu nu­me ruşinos. Închid ochii şi revăd decorul, ca un desen în cărbune peste care a trecut, apăsat, mâna unui copil nebunatic. (...) Trăiam ca o pasăre şi ca un mormo­loc".

Subiectul narator Iacov este cel prin a cărui privire ni se înfăţişează periferia, cu personajele pitoresc-tragice şi evenimentele sale adesea însoţite de scandaluri, bătăi, trădări, pasiuni puternice cu consecinţe tragice. Marcat de toate acestea, Iacov tânjeşte fericirea, liniştea, echilibrul sufletesc. Este însoţit în reveriile sale de Fana, prietena şi vecina sa de maidan, alături de care evadează din "casa cu nebuni", mergând către spaţiile largi din afara oraşului, unde aşteaptă adiaţi de speranţe răsăritul soarelui.

Iacov şi Fana, "desculţii oraşului", se împotrivesc prin vis şi candoare mediului în care sordidul este o constantă. "Suferinţa ne lua de mână ca o bunică ursuză, cu fiecare întoarcere în mahalaua cu nume ruşinos, unde ne aştepta o altă viaţă, să ne rupă aripile şi să ne umple de scârbă în zvonul altor măscări, să ne înfioare cu semnalele de incendii ori să ne sperie somnul cu un alt scandal."


O LUME CU NERVII ÎNCORDAŢI
În amalgamul de întâmplări din mahala se conturează amorul tarifat al prosti­tuatelor Sultana şi Domnica, dragostea pură a adolescentului Rel pentru Oiţa, fervoarea aproape mistică a rusului Ivan pentru chipul idealizat al grecoaicei Maro, ceremonialul scabros din casa tinichigiului Tino. Pentru introspectul, meditativul şi hipersensibilul Iacov, toate acestea devin studiu de caz. Încearcă să descifreze periferia ca mod de existenţă într-o lume de contraste în care nebunia se plimbă ca o armă albă pe străzi. Existenţa celor care trăiesc dincolo de barieră miroase a gunoaie putrezite care ard.

Oameni măcinaţi de suferinţe, condamnaţi la sărăcie şi la brutalitate, speră ca, dincolo de verdictul "urâtei cu coasa" (privită şi ca o eliberare), să înceapă "o viaţă nouă, fără foame şi muncă în beznă ori sub arşiţă, fără taine şi revolte, fără plâns şi neruşinări". Iacov explică această lume care trăieşte cu nervii încordaţi în turbulenţă şi deznădejde: "Certurile şi palmele în viaţa celor din casa cu nebuni erau necesare ca apa şi ca soarele.

În traiul lor searbăd, redus la mâncare, la somn şi la încălecări fără dragoste, intriga era unicul exerciţiu de fantezie şi lo­gi­că, iar ocările şi păruielile, singur mijloc de destindere a nervilor, de descărcare a necazurilor şi de răzbunare platonică împotriva vieţii. Cum nu erau în stare să vibreze decât în faţa unui spectacol oripilant, scandalurile de la simigiu le asi­guraseră până atunci, la dată fixă, emoţii tari ca rachiul şi ca pumnii primiţi fără veste, pe la spate...". Erosul lumii de ma­hala este imund şi impudic, dar stri­gătul său dezlănţuit este liber, inconş­tient şi sălbatic. Instinctul primar, elibe­rat de false pudori, devine "sfânta mare ne­ru­şinare", plătită uneori cu preţul vieţii. Fane, puşcăriaşul frumos din Co­tro­ceni, crede sincer că "dragostea e ca o bău­tură amară şi vine cu gust de la moarte".
TRAGICA ŢIGANIADĂ...
Perpessicius caracteriza romanul astfel: "O impresionantă ţiganiadă tragică şi trepidantă noapte walpurgică în care vrăjitoarele se aleargă cu demonii". Spectacol terifiant în care cuţitarii înfrăţiţi îşi asumă rivalităţi, iar trădările amoroase sfidează inconştient lama satârului.

Această lume ascunde însă în ea esenţe sentimentale, purificatoare, romantice. Înfiorarea dintre Fana şi Iacov, dragostea sinceră şi miloasă a lui Ivan pentru Maro, crâmpeie de tandreţe părintească... Sau mila cumplită a lui Iacov când în incen­diul unei fabrici cad răpuşi porumbei albi: "Îi vedeam trecând, zăpăciţi, orbi, nevinovaţi. Flacăra ca o limbă de reptilă, gângăniile, îi prindea din zbor în jarul ce mistuia acoperişul. Plângeam, cu pumnii la gură, de mila lor".

George Mihail Zamfirescu este un poet al sordidului, al mahalalei, al mărăcinilor. Şi, în ipostaza sa de dramaturg, primordial prin "Domnişoara Nastasia" (1927), dezvăluie aceeaşi pe­riferie şi acelaşi efort al oamenilor de a se smulge din chingile unei existenţe condamnate la mizerie morală şi materială.

"G.M. Zamfirescu a rămas în galeria prozatorilor înzestraţi dintre cele două războaie mondiale, a celor care au lăsat un document artistic despre o lume căreia i-a conturat tragica aspiraţie spre un liman totdeauna căutat şi niciodată întrevăzut", notează criticul Valeriu Râpeanu în postfaţa ediţiei din 1986 a volumului "Maidanul cu dragoste", apărut la Editura Junimea.


BRÂUL COLORAT AL ORAŞULUI
În 1939, G.M. Zamfirescu a fost diagnosticat cu tuberculoză pulmonară pe fond diabetic. Într-o scrisoare trimisă din Sa­na­toriul "Moroieni" soţiei, scrie despre cele două copile ale sale: "Vreau să ştiu fetele preocupate de gânduri mai înalte, vreau să le ştiu convinse că viaţa nu-i un joc şi nici o glumă". A murit la 8 octom­brie 1939. Ajutorul Funda­ţiei pentru Li­teratură şi Artă a venit a doua zi. Premiul Ministerului Artelor i-a fost acordat post-mortem.

Astăzi, reeditarea cărţii sale este încă un târziu şi îndrep­tă­ţit omagiu adus celui care a fost prozatorul şi dramaturgul George Mihail Zamfirescu. "Maidanul cu dragoste" este o carte în care mahalaua bucureşteană Basarab de la înce­pu­tul secolului al XX-lea reprezintă decorul strident al unei lumi instinctuale, clocotitoare, pitoreşti, autentice şi triste. O lume pe care o numeşte "mahalaua cu nume ruşinos". O lume care formează şi defor­mea­ză în aceeaşi măsură. Cei care au cu­noscut-o ştiu. Nichita Stănescu scria frumos: "Mahalaua este un brâu colorat al oraşului". Uneori aud cântecele mahalalei în somn şi atunci îmi amintesc versul poetului Adrian Popescu: "Dovezi nu am, dar îmi aduc aminte...".