Elveţia la 1896

Imagini ale aşezărilor temporare din zona alpină, biserici săteşti, dar şi ferme de prelucrare a laptelui, ocupaţie omniprezentă în satele elveţiene, toate acestea au creionat la Bucureşti parfumul vremurilor de la 1896.

Expoziţia „Viaţa unui sat elveţian la 1896” a putut fi admirată până la începutul lunii aprilie în cadrul Muzeului Ţăranului Român. Aceasta a adus în atenţia publicului, prin intermediul fotografiilor, aspecte de viaţă cotidiană a Elveţiei rurale de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Vizitatorii au pătruns vizual în atmosfera aşezărilor tradiţionale din cantoanele elveţiene şi au putut… suspina după interioarele locuinţelor din Montbovon, Stanz, precum şi după ecourile Renaşterii târzii ale Casei Chalamala.

Tradiţii
Fotografiile au ilustrat activităţile diverse din mediul rural, reprezentând industriile casnice elveţiene: ţesutul în Valais, prelucrarea firelor de borangic în Gersau, olăritul în centrul Heimberg. Atmosfera a fost completată de locuitori ai satelor îmbrăcaţi în costume de lucru sau de sărbătoare, remarcabile prin eleganţă, precum cele din St. Gallois sau Lucerna.

Cele 60 de imagini sepia, puse la dispoziţia muzeului de cercetătorul etnolog Radu Octavian Maier, au marcat colaborarea Muzeului Naţional al Ţăranului Român cu instituţii reprezentative din Elveţia şi este premergătoare proiectelor comune ce se vor materializa în acest an prin deschiderea la Bucureşti în luna septembrie a expoziţiei „L’air du temps” – în cola­borare cu Muzeul de Etnografie din Geneva.

Ceea ce face farmecul unei astfel de expoziţii – cu imagini din îndepărtatul secol al XIX-lea – nu este atât aspectul documentar, ci faptul că toate aceste exterioare şi interioare nu sunt, în cele mai multe dintre cazuri, pustii, ci sunt populate de fiinţe care trăiesc şi respiră în cadrul imortalizat de „ochiul” aparatului de fotografiat.

Nu am avut de-a face cu o reconstituire de epocă, nici cu marile momente ale istoriei surprinse de camera foto, ci cu viaţa unor oameni obişnuiţi, comuni, care au avut şansa să „stea mărturie” pentru generaţiile viitoare. Timpul nu şi-a pus amprenta asupra calităţilor fotografice, fotografiile nu erau îngălbenite de vreme, ci vii şi  „nepătate” de trecerea timpului.

O diferenţă sesizabilă cu ochiul liber pe care a putut să o facă privitorul român, la vederea acestor fotografii: diferenţa între ce însemna un sat elveţian la sfârşitul secolului al XIX-lea şi ce însemna (şi înseamnă) un sat românesc. Diferenţa de civilizaţie – occidental-europeană/oriental-europeană – şi-a spus cuvântul în fiecare imagine.