Manderlay si Bucuresti

In fine, dupa atata frig si ceata, competitia a venit si cu un film de anvergura: "Manderlay", de Lars von Trier. Genialul cineast danez, la doi ani dupa "Dogville" (lansat tot la Cannes), revine cu urmatorul "episod" al acelei promise "trilogii americane".

COVORUL ROSU. Lars von Trier si Bryce Dallas Howard, dupa difuzarea lui "Manderlay", care concureaza pentru Palm d’Or

Eroina e aceeasi Grace, o faptura pe cat de voluntara si de inteligenta, pe atat de naiva, aflata intr-un voiaj initiatic pe taramul - pururi alunecator - al "naturii umane". Personajul e acelasi, dar actrita e alta! Nicole Kidman, interpreta din "Dogville", s-a declarat mereu prea ocupata ca sa se mai dedice proiectului, drept pentru care regizorul a avut curajul s-o inlocuiasca ("si am ramas in relatii de buna ziua!", sustine el).

Fericita beneficiara a mofturilor lui Nicole Kidman e o foarte tanara actrita americana, de formatie teatrala, aproape fara nici o experienta cinematografica, Bryce Dallas Howard. Si, asa cum se intampla in filmele marilor regizori, absenta divei nu e nici o pierdere; pentru ca, se stie, un mare regizor e in stare sa faca sa joace bine si un sac de cartofi! A nu se intelege ca nou-venita ar semana, pe langa Nicole Kidman, cu un sac de cartofi! Dimpotriva, noua Grace si noul capitol sunt, parca, inca si mai interesante...

MANDERLAY. E numele unei mici asezari din Alabama, o plantatie in fata careia se opresc, in anii ’30, Grace si tatal ei, cinicul gangster (Willem Dafoe). Grace descopera cu oroare ca sclavia abolita acum vreo 70 de ani continua sa functioneze in Manderlay, unde albii erau stapani si negrii, sclavi! Idealista nelecuita, Grace hotaraste sa ramana in Manderlay si sa instaureze aici libertatea si democratia. Ceea ce urmeaza - intr-un decor minimalist, si cu o tensiune "existentiala" maxima - va fi o fabula politica si sociala, nu lipsita de umor in tragismul si in actualitatea ei. Von Trier, intr-un interviu, compara aceasta instaurare - falimentara - a democratiei cu forta, din filmul lui, cu ceea ce face Bush in Irak... De fapt, scenariul i-a fost inspirat regizorului de o poveste adevarata pe care a citit-o, candva, fascinat: putin dupa eliberarea lor din sclavie, un grup de negri, barbati si femei, morti de foame, nestiind ce sa faca cu libertatea lor, s-au intors la fostul stapan, rugandu-l sa-i redevina sclavi. In fata refuzului de a fi reprimiti, vechii sclavi si-au ucis stapanul. Apoi si-au reluat, fiecare, locul si munca de dinainte de "eliberare"... Asadar, ce inseamna libertatea, cand nu ai ce manca si nu esti pregatit pentru ea? Pentru un spectator din Est, parabola lui von Trier rimeaza nu atat cu Irakul sau cu persistenta diverselor forme de rasism in lumea contemporana, cat cu lagarul comunist, dupa cadere...

Film romanesc pe ecranele de la Cannes

Tot ieri, in sectiunea Un Certain Regard, am vazut filmul romanesc "Moartea domnului Lazarescu", de Cristi Puiu (foto). Cele doua ore si 34 de minute, care pareau, inainte de vizionare, usor ingrijoratoare (mai ales in contextul Cannes-ului, unde timpul si fictiunile capata o cu totul alta densitate decat in conditiile unei premiere obisnuite), trec ca fulgerul: nici o nota falsa, nici un moment de plictiseala. Pe scurt, un film excelent! Singurul lucru pe care, chiar si in subconstient, il poti respinge, e faptul ca el reflecta "Manderlay-ul" nostru cel de toate zilele.

CRUDUL ADEVAR. Alaturi de personajul domnului Lazarescu (un "om obisnuit": bucurestean, inginer, vaduv, domiciliat la bloc, 62 de ani, fiica in Canada, trei pisici), esti imbarcat intr-o Salvare si plimbat, toata noaptea, dintr-un spital in altul! Dl Lazarescu si asistenta din Salvare sunt jucati de doi actori mereu cu o impecabila robustete a adevarului: Ioan Fiscuteanu si Luminita Gheorghiu. Toata distributia "suna bine", ai zice ca toti sunt surprinsi, cu o camera ascunsa, in exercitiul functiunii. Doar ca, in tot acest timp, nici povestea, nici aventura, nici macar trauma nu-si au locul. Asistenta si soferul nu-l abandoneaza pe pacient sa moara pe caldaram, asa cum a patit un compatriot mai putin norocos. Desi n-are nici o pila, toata lumea se poarta "normal" cu dl Lazarescu; iar in spitalele de pe ecran nu vedem mizerie si saracie... Si totusi - performanta autorului! - filmul distileaza imaginea halucinanta a unei lumi in care ceva e putred intr-o fibra psihologica profunda. Starea pacientului se degradeaza, fara ca nimeni sa fie "de vina". O fraza de reclama potrivita pentru o eventuala lansare publicitara a filmului in Romania ar fi: "Dl Lazarescu esti tu"...

ARTISTUL. Regizorul nostru exceleaza in arta de a face "banalul" scaparator, daca nu incendiar. Din pacate, asa cum a spus-o, la Cannes, Lars von Trier, "un artist nu poate schimba mare lucru; si nici nu poate veni cu raspunsuri; el poate cel mult sa zdruncine niste tabuuri care paralizeaza democratia si sa vina cu niste intrebari care sa declanseze dezbaterea"...