"Mi-am căutat eroii dincolo de asfalt şi de beton armat"

Octav Dessila sau farmecul erotismului în romanul interbelic

În toamna lui 1936, când romanele lui Octav Dessila erau un mare succes de librărie, revista Rampa publica pe prima pagină a numărului din noiembrie un interviu cu scriitorul, acordat lui Constantin Coman. Acesta a fost preluat în partea a II-a a volumului I din antologia "Romanul românesc în interviuri", realizată de Aurel Sasu şi Mariana Vartig. Gândurile lui Octav Dessila despre propria scriitură şi despre situaţia li­teraturii române la acel moment vi le oferim spre lectură...

"Întocmai ca majoritatea inter­viurilor, şi al meu cu romancierul Dessila începe cu soneria, cu clasica subretă, cu interiorul şi amabilitatea amfitrionului. De asemeni, ca majoritatea intervievaţilor, şi dl Dessila are o bibliotecă frumoasă, are pereţi mobilaţi cu Biju, cu Miracovici, cu Sin, cu Lucian Grigorescu şi cu alţii şi mai are pe duşumea un leopard râzând, pe spinarea catifelată a căruia m-am plimbat cu plăcere. Cred însă că toate astea n-au a căuta roluri principale într-un interviu cu romancierul Octav Dessila, aşa încât trec peste obişnuitele divagaţii preliminare şi intru în materie.


● Ce-mi puteţi spune despre noul dvs. roman  "Turbă"? Mai întâi, de ce "Turbă"?
● E foarte simplu: trebuie să ştii că eu sunt moldovean, mai exact spus vasluian. Ei, la noi, la Vaslui, se spune despre un om ale cărui acţiuni ori reacţiuni trădează o anumită febră interioară, de natură freudiană, că «a intrat turba-n el!». Fireşte, noţiunea coincide cu «turbare» şi, totuşi, pe lângă forma ei inedită şi oarecum mai plastică, mi se pare că are şi un conţinut ceva mai plin, mai substanţial. În vreme ce «turbarea» e mai strânsă, mai limitată, evocând doar maladia fizică.


● Dar despre roman în sine? Su­biect, temă, personagii, caractere?...
● La întrebarea asta, Caragiale a răspuns odată aşa: «Subiect de piesă? Un băiat iubea o fată. E banal, dar nici imbecilul de Shakespeare n-a uti­lizat alte subiecte şi ai văzut ce-a scos din ele.» În «Turbă» un tânăr violează o fată. Şi asta e banal. Dar reac­ţiunea acestei fete constituie o te­mă pe care voi avea lipsa de mo­des­tie să-ţi afirm că literatura noastră n-o cunoaşte. Sunt primul care o abo­rdez. Violul ca generator de ură s-a văzut; vilouri care nu s-au bucurat decât de o lamentabilă indife­renţă din partea victimelor, iarăşi s-au vă­zut. Dar ca o fată violată şi, ceea ce e mai important, chiar violentată, să în­­ceapă a-şi iubi «agresorul» pe care pâ­nă la comiterea actului îl ura cu tă­­rie - dar ştii, să-l iubească cu furie, cu «turbă» - ei, bine, tema asta nu-mi amin­tesc s-o fi dezvoltat cineva la noi.


● Cum explicaţi reacţiunea aceasta inedită?
● Pricina e o viziune deformată a vieţii, o optică strâmtă. Iar acestea sunt rezultatele unei ambianţe reduse la aceiaşi patru ochi, la cohabitaţia ex­clusivă - în specie - cu un cocoşat, că­ruia nu-i lipsesc, embrionar, atri-butele esenţiale spre a reprezenta destul de bine idealul bărbatului pentru o femeie care n-are ochi să-l vadă decât pe el.


● Acţiunea romanului se des­fă­şoa­ră la ţară?
● Da. Într-un sat oarecare unde am vrut să fie un hangiu cu fete care în­va­ţă la oraş şi un boier cu inevitabilul său "fils a papa", care se îndră­gos­teşte de una din fetele hangiului. Pe cum vezi, romanul e lucrat pe mai multe planuri, toate dezvoltate în mediul rural, unde, din lipsa acelor agreabile şi numeroase passe-temps pe care în oraşe le întâlnim la tot pasul, oamenii sunt mai uşor şi mai des stăpâniţi de nelinişti, de «turbe». Dar mi-am căutat eroii dincolo de asfalt şi de beton armat, nu numai pentru acest motiv, ci şi pentru simplitatea fatalistă cu care ţăranul nostru ia viaţa şi pentru francheţea lui. Uite, am o fobie: ipocrizia oraşelor. Prea multă minciună în viaţă, prea multă monetă calpă în coexistenţa citadinilor. Prea multe valori false circulă în lume, cu deosebire în lumea noastră şi asupra cărora, printr-un laş consens, închideam un ochi şi murmuram blazaţi: aşa a fost de când lumea! M-am simţit cândva plin de reziduul acestor minciuni înghiţite cu docilitatea la care ne obligă bunul-simţ şi intrate în sensibilitatea mea, zi de zi, una peste alta, multe până la refuz, şi deopotrivă trist de evidenta imuabilitate a acestei stări de lucruri. Un altul ar fi scos o gazetă, ar fi făcut chiar un partid politic ori ar fi publicat cel puţin un manifest. Nimic din toate astea. Revolta mea s-a numit «Cartea cu minciuni».


● În altă ordine de idei, domnule Dessila, ţin să aflu ce credeţi despre aşa-zisa hipertrofie a romanului românesc?
● Dezvoltare normală sau hiper­tro­fie, oricum, evoluţia romanului e în ordinea lucrurilor. Acţiunea sa (când o are), dinamismul său, viziu­nea largă, completă, generoasă a vieţii, toate astea corespund gustului şi dorinţelor epocii. Pe când nu­ve­la, orice s-ar spune, burgheză, vetustă, statică, fatal scurtă, necompletă, eliptică şi dificilă ca tehnică, rămâne mereu în urmă, ca un un vehicul tras de cai pe lângă unul mecanic. Şi apoi să nu se uite că romanul, adevăratul nostru roman, e un copil al războiului. Pe când nuvela are un trecut, unul nobil, se înţelege. Pe vremea ei (dacă pot spune astfel), cititul era un divertisment de ora cinci şi atâta tot. Mai mult se visa decât se citea. Fiindcă era timp şi nu se trăia în stradă, ca astăzi. «Foamea» lui Knut Hamsun era necunoscută de noi.


● Dar destinul poeziei cum îl ve­deţi?
● Cu poezia lucrurile sunt mult mai clare. Aici nu se poate vorbi de o criză. Sau se poate vorbi de o criză perpetuă şi atunci, dacă aşa e de când lumea şi poezia n-a murit înseamnă că nu-i nimic grav. Puţin accesibilă astăzi, necomercializabilă, poezia a fost şi rămâne deasupra oricăror socoteli practic-negustoreşti. Niciodată nu s-au câştigat bani din poezie şi nici nu se vor câştiga. Acest adevăr odată ştiut, preştiut, poeţii n-au a se plânge de cursul scăzut al talentului lor. Deziluziile sunt excluse. O ştiau şi Musset, şi Eminescu, trebuie s-o ştim şi noi. Asta nu mă împiedică să răsfoiesc mai în fiecare seară pe Samain şi Mallarme şi nu va împie­dica niciodată pe nimeni, oricâte se­cole vor trece.


● Apropo de cursul scăzut al poe­ziei. Să vorbim ceva, fiindcă subiectul e strict actual, despre drama scrii­­torului tânăr. Care ar fi răspunsul dumneavoastră la ancheta des­chi­să de un confrate, în chestia asta?
● Iată, am să-ţi răspund cu since­ritate. Există, fără îndoială, o pro­blemă a existenţei scriitorului tânăr, fără a fi însă o dramă. Se exagerează puţin şi nu de alta, ci numai din nerăbdare. Scriitorul tânăr de azi vrea să-şi depăşească opera, în loc să aştepte, cum e firesc, să-l consacre ea. Numai că tinerii de azi sunt tare grăbiţi. Şi ar trebui să nu uite că, dacă ei trăiesc, în cel mai rău caz, o dramă a existenţei materiale, apoi bătrânii de azi, aşadar tinerii de ieri, trăiau pe lângă asta o dramă cu mult mai tra­gică, una morală: răceala bătrânilor. Un scriitor care azi e cineva în lite­ratura noastră îmi povestea că în tinereţe, Coşbuc a catadicsit odată să-i întindă două degete. În ziua aceea scriitorul nostru a umblat cu capul în nori şi a făcut un chef ca să sărbătorească «evenimentul». Astăzi situaţia e alta. În rândurile scriitorilor, de la mic până la cel mai mare, domneşte o camaraderie, o fraternitate despre care cel mic nu poate afirma că nu-i prinde bine. Când scriitorul tânăr se plânge unuia din cei bătrâni c-o duce prost şi când acela îi întinde mâna sa, înţelegător - mână în care se ascunde şi «o masă» ori chiar mai multe - şi-l asigură că şi el a trecut prin astea, ei bine, asta nu înseamnă nimic?"