Noi nu vrem sa fim geniali, noi vrem sa fim sentimentalisti!

As vrea s-o terfelesc in presa (ce cool!) si nu stiu cum s-o fac mai delicat. Tipa nu-mi inspira nici macar un cuvant, o virgula, ceva... Imi vine mereu sa-i zic "Maricica". Nu stiu de ce.

O fi grav? Dupa ce ca eram eu deprimata, duminica seara (cat sa fi fost ceasu’?) am mai deschis si televizorul pe programul doi al Televiziunii Romane. Naspa.

Se dadea o transmisiune in direct de undeva de pe continentul american, vecin si prieten. Sa fi fost Statele? Sa fi fost Canadele? Ca Mexic nu era sigur. Frumosul program artistic intitulat simplu si firesc "Gust de Romania" (in limba lu’ Uasington) era moderat de ea. Nu va spun cine era.

Vreau sa va fac sa va tavaliti pe jos de curiozitate (cum o fi asta?!?), sa plangeti cu ziaru’-n brate, sa va perpeliti pe toate partile, sa devina misterul vietii voastre.

O sa-i spun totusi Maricica. Maricica, pe un fel de scena fiind, se adreseaza cumva agresiv romanilor, desfasurati sub forma de gloata dezordonata inaintea ei, propunandu-le sa faca nu-stiu-ce chestie din care ea sa conchida "cat de romani si de sentimentalisti" sunt ei.

Las la o parte rochia zdrentuita care-i poposise pe trup dand senzatia ca tipa tocmai se-ntorcea de la un viol organizat. Incerc din rasputeri sa ignor vocea usor tipatoare cu accente de house dezlanat. Dar nu pot sa nu remarc acest cuvant de o tulburatoare... cum as putea sa-i zic... naivitate. Sentimentalistii sunt niste oameni care, in pofida faptului c-au plecat din tara lor in cautarea unei vieti mai bune, sunt chinuiti totusi, urmariti peste tot, e-fec-tiv-ob-sedati de doru’ de tara. Sentimentalistii sunt niste prea bestiali. Sentimentalistii sunt oameni in toata regula. Oameni, nu animale. Sentimentalistii sunt buni, pentru ca in inima lor bate o inima sentimentalista.

Nu ca noi, niste dobitoace triste, pentru care singura zi mai marfa din toata luna nu este atunci cand bate Faru’, ci cand adunam de-o chiftea de ne strangem la macdonaltz. Ba, bulangistilor si oligofrenistilor!