Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul Naţional: Cum a fost la Locarno, unde ai primit premiul criticii pentru cea mai bună actriţă, cu rolul din "Periferic"?
Ana Ularu: Sunt destul de confuză şi de timorată când primesc premii. Înţeleg că rolul Matildei, pe care l-am făcut în "Periferic", este unul de impact. Lumea e destul de nelămurită la început, când mă vede în acest film, pentru că nu mă recunoaşte. Sunt destul de schimbată şi fizic, şi vocal. Îmi place foarte mult transformarea de orice fel în meseria asta. Nu am nevoie să mă recunoască lumea pe stradă şi să-mi ceară autografe. Am nevoie "să ating" oamenii. Scopul meu acesta e. În film, transformarea fizică nu a fost ajutată de nici un fel de prostetică, a venit mai ales dintr-un mod de gândire, dintr-o regie foarte bună. Cu regizorul Bogdan George Apetri am discutat tot timpul şi am construit împreună povestea şi finalurile filmului. Acest personaj devenise o chestie în afara noastră. Ne puneam în pielea personajului şi lucram astfel. Ceea ce e minunat. Mi se pare esenţial să lucrezi aşa cu un regizor. Mi se pare minunat să mi se şi spună ce să fac, pentru că acest lucru nu-ţi omoară creativitatea. Chiar din contră. Te ajută foarte mult să-ţi testezi anumite lucruri. Până acum am avut noroc şi am lucrat cu genul acesta de regizori. Am fost mereu alături de oameni de la care am avut tot timpul de învăţat ceva. Fie că a fost Cătălina Buzoianu, Dragoş Galgoţiu cu "Epopeea lui Ghilgameş", Silviu Purcărete... Dar dacă va veni şi momentul în care să lucrez cu un regizor mai drastic, ştiu că sunt foarte docilă şi că am o răbdare de fier. Îmi place să fiu şi contrazisă cu argumente foarte puternice. Cu Bogdan m-am certat foarte mult la acest film. Şi uneori ieşea mai bine aşa cum spunea el. Bine făcea, pentru că noi, actorii, nu avem privirea de ansamblu. Eu, de exemplu, mai voiam să empatizez cu Matilda, dar el mă oprea.
Când se va lansa oficial filmul şi în cinematografele din România?
Cred că undeva în luna martie. Afară, publicul a primit filmul extraordinar. Spectatorul obşnuit trebuie să se pregătească pentru a fi şocat. Cu toate că noi, românii, s-ar putea să fim mai obişnuiţi cu cinismul. Ne-am propus să facem un personaj foarte antipatic. Însă, spre finalul filmului ajungi să empatizezi total cu acest personaj. Nu am mers pe un personaj care greşeşte, dar care are o scuză. Matilda nu are nici o scuză, a greşit porceşte. Făţiş. Pentru că personajul nu vine dintr-o familie dezorganizată şi totuşi alege o viaţă nasoală. Şi trăieşte consecinţele acelor greşeli. Iar finalul este absolut deschis. Cea mai bună alegere, în opinia mea. Acest film este o performanţă, mai ales că reprezintă debutul în lungmetraj al lui Bogdan Apetri. El are şcoala newyorkeză la bază. A terminat la Columbia University. Şi de aici şi modul de filmare, total diferit de ceea ce ştim.
Din străinătate ai primit oferte de film?
Nu prea, pentru că nu am agent, de leneşă ce sunt. Poate că ar trebui să dau din coate mai mult, dar prefer ca în timpul meu liber să stau să mă uit la filme şi să citesc cât mai mult. Dar slavă Domnului, fără agent, fără vreo implicare din partea mea, am lucrat. Niciodată nu am forţat ceva pentru că nu-mi stă în fire, pentru că sunt foarte timidă. Nu am acel aer de Hollywood, de old diva, care se arată peste tot şi pe care eu nu pot să mi-l asum. Iar recent am refuzat un rol, într-un film care se făcea la Paris, cu un regizor american. Am refuzat din teama de nuditate. Nu e vorba că mi-e teamă de frivolitate, de vulgaritate. E o chestie pe care nu pot să o explic şi nu am putut să o explic nici măcar regizorului care mi-a propus acest rol. Nu pot să mă dezbrac. Mi-e greu să fac scene de sex. Ştiu că ar putea să mă limiteze pe viitor, dar e o etapă de care încă nu pot să trec. Iată, nu am avut nici o problemă cu seminuditatea în "Epopeea lui Ghilgameş", numai că acolo era într-un context în care eram atât de ieşită din mine, cumva. În cinematografie este mai intim felul în care se întâmplă. Nu am reuşit să trec de teama asta pentru acest proiect din străinătate în care, probabil, oricine s-ar fi aruncat. Am avut acest blocaj din primul moment şi timp de o lună de zile am tot vorbit cu regizorul, dar nu a reuşit să mă convingă.
Joci la Metropolis, în "Nebuna din Chaillot", alături de câteva actriţe de mare talent. Cum a fost această experienţă?
Joc alături de patru doamne minunate. Şi chiar dacă am un rol mic nu am avut niciodată impresia că suntem alături de marii actori cărora trebuie să le măturăm în urmă. Nici una dintre actriţele tinere alături de care lucrez: Crina Semciuc, Meda Victor... Ileana Stana Ionescu este unul dintre cei mai mişto oameni care au călcat vreodată pe pământul ăsta. E genul de om cu care poţi să fumezi o ţigară şi să vorbeşti orice, mai furi meserie dar în acelaşi timp nu eşti cotropit. Sunt oameni de aur. Dana Dogaru, Irina Petrescu, Alexandrina Halic. Actori mari şi foarte generoşi, care nu-ţi găsesc o vină în a fi mai tânăr. Şi asta pentru că facem parte dintr-o generaţie fantastică. Eu, peste tot pe unde umblu, fac publicitate generaţiei mele. O generaţie de oameni extraordinari, oameni care muncesc pe brânci, care nu urcă pe scenă ca să-ţi trântească în faţă "uite ce actor bun sunt eu". Pornim cu toţii de la acelaşi nivel "băi, habar nu am" , care e extrem de fructuos.
Ai încredere că veţi lucra împreună şi veţi descoperi lucruri uimitoare. Aşa cum am văzut că s-au depus eforturi intense şi că se lucrează în echipă la o piesă de teatru nemaipomenit de bine jucată, într-un spaţiu extraordinar din centrul vechi, Godot Cafe-Teatru. E vorba despre piesa "Eşti sau nu eşti" a lui Liviu Lucaci, care mi-a fost profesor un an, la master. Sunt patru texte scrise de el, inspirate din romanul la care lucrează, şi regizate de el şi de Puiu Şerban.
La 8 decembrie au spectacol la Godot cu "Eşti sau nu eşti" şi merită să-l vedeţi. Sunt comedii absolut spumoase, iar piesa este făcută special pentru spaţiul de la Godot. Nu e o chestie greoaie, care să-ţi cadă în cap. Vorbeşte despre "creşterea" unui bărbat, despre etape din viaţa lui, redate atât de bine de Ioana Anton, Bogdan Cotlet, Liviu Romanescu, Silviu Debu, Sabina Brânduşe, Cristina Florea, Alexandru Pavel, Maria Radu, Alexandru Conovaru. Sub îndrumarea lui Lucaci, eu una am facut un spectacol de master, anul 1, "Trilogia Atrizilor", format din trei piese regizate de persoane diferite. O iniţiativă cât se poate de grea şi de serioasă care a ieşit foarte bine. La fel e şi cu acest spectacol.
Ce ai câştigat în perioada asta de zece ani de experienţă în teatru şi film?
Mie încă îmi este greu, la 25 de ani, să spun că sunt actriţă, intrând de foarte tânără în meseria asta. Ajunsă la facultate, mi-am zis: "acum sunt studentă, nu-s actriţă". Am terminat şi facultatea, am o diplomă în care scrie că sunt actor, dar nu cred că voi avea vreodată senzaţia că am ajuns la un nivel de învăţare şi atunci voi putea să deschid sertăraşele ca să dau cu actoria în populaţie. Blestemat va fi momentul în care o să am senzaţia că ştiu. Pentru că în acel moment nu o să mai faci nimic. Poate o să începi să te joci de-a tine. Şi nu e cazul.
Eu am pornit în meseria asta prin a avea foarte multă libertate şi deschidere. Şi când porneşti astfel, fără reguli, faci foarte multe lucruri instinctiv. Am avut parte şi de o perioadă moartă din punct de vedere artistic. Dintr-un soi de închistare îmi cam pierdusem imaginaţia, lucru pe care îl spun cu mâna pe inimă şi mi-l asum ca o perioadă a vieţii mele. Eram foarte antrenată, dar îmi era foarte frică să fac lucruri, eram absolut inertă. Eram foarte profesionistă, serioasă, dar nu-mi mai venea să mă joc. Pierdusem din ludic şi din instinct. A venit apoi o perioadă minunată alături de Dragoş Galgoţiu, moment care mi-a demolat multe din ceea ce ştiam.
Acum vreau să mă apuc de scris, vorbesc de dramaturgie. Mai ales că îmi doresc să încerc ceva şi vreau să fac asta cu doi oameni în care cred foarte mult, e vorba de Meda Victor şi Ilinca Manolache. În rest, îmi doresc să joc Cehov, mi-ar plăcea Ionescu să joc foarte mult, pentru că teatrul absurd mă atrage. Musical îmi doresc să încerc. Anul trecut am făcut alături de George Ivaşcu "Opera de trei parale", la Operetă. Şi a fost un demers reuşit pentru nişte oameni care nu sunt pregătiţi în aşa ceva. Vreau să fac multe lucruri, dar trebuie să am răbdare. Iar aici eu am o problemă. De fiecare dată când stau am impresia că îmi paralizează imaginaţia şi mi se atrofiază muşchii. Prefer oricând să nu-mi mai văd capul de treabă şi să mă vait că nu mai pot, că mă las de meserie, pentru că dintr-o nebunie ca asta eu ies întotdeauna cu ceva învăţat.
Nu rişti să te risipeşti, să pierzi din concentrare, alergând în atât de multe direcţii?
Eu cred că pentru că nu ai un instrument palpabil când lucrezi în meseria asta, ai doar sufletul, te disipi atunci când te împarţi între foarte multe lucruri deodată. Asta mi se întâmpla în şcoală, când studenţii se împart între foarte mulţi profesori, când actorii lucrau la foarte mulţi regizori, cu repetiţii de dimineaţa până seara. E clar că dacă te concentrezi la un rol trebuie să fii acolo, hai să spun nu mai mult de două roluri. Pentru că suntem oameni până la urmă şi e clar că începi să te repeţi la un moment dat. Dar, pe de altă parte, eu nu cred în actorul imbecil. Cred că trebuie să mergi pe o documentare solidă şi în acelaşi timp pe instinct. Informaţia însă trebuie să fie consistentă. Iar inspiraţia poţi să o iei din orice. Dintr-o notă auzită undeva, privind o pictură, mergând pe stradă...
Îmi spuneai la un moment dat că nu poţi fi profet în ţara ta, apropo de faptul că mulţi actori sau regizori tineri trebuie să afirme întâi în afara graniţelor ţării lor şi abia apoi le sunt recunoscute valoarea, meritele şi în locul în care s-au născut.
Un lucru care mă supără foarte tare. Mă uitam când am fost la Viena cu "Periferic" că sunt oameni care îşi iau concediu şi timp de o săptămână sunt prezenţi la toate filmele, fie că sunt pelicule din Bangladesh sau din România. Şi aşa descoperă şi îşi formează o cultură, aşa se formează un public avizat. Nu e normal ca în afară să fim lăudaţi şi apreciaţi şi la noi în ţară să nu fim aplaudaţi. De ce "Moartea domnului Lăzărescu", care după părerea mea este un film perfect, un creator de gen până la urmă, a avut nevoie de o mie de lauri pentru a ne entuziasma şi pe noi, românii, într-un final? Atâta vreme cât informaţiile noastre "culturale" sunt despre tot felul de pipiţe şi băieţei care nu fac nimic, la ce ne aşteptăm? Şi aici vin şi zic: bravo, Mişcarea de Rezistenţă! Pentru că trebuie să existe o rispostă. O ofensivă a culturii, cum faceţi voi la Jurnalul Naţional. Pentru că la acest moment nu ai prea multe variante. Nu zici Bianca Drăguşanu, documentar despre Cioran, Oana Pellea, şi aşa mai departe. Primeşti numai un fel de informaţie.
