"Poetul care a cântat luptând şi a luptat cântând"

Despre Octavian Goga şi versurile sale, despre viaţa sa hulită şi adulată deopotrivă, am stat de vorbă cu unul dintre cei mai importanţi cercetători ai operei poetului, criticul literar Ion Dodu Bălan, prefaţatorul ediţiei publicate acum în colecţia BPT. Am căutat împreună răspunsul la câteva întrebări: cât de vii i-au rămas astăzi versurile şi cui i-e dor de poezia lui Goga...

Ion Dodu Bălan: Întâi de toate vreau să-mi exprim recunoştinţa pentru Jurnalul Naţional, care face aceste acte de cultură într-o vreme când cultura a devenit o Cenuşăreasă sau o marfă. Goga mi-a fost toată viaţa un poet de suflet şi ştiam versuri din el înainte de a le vedea tipărite. Seara, feciorii din sat de la noi cântau poezii de-ale sale, ascultam versuri puse pe muzică la liceul din Orăştie unde am fost în primii ani. Mai târziu am simţit că nenumărate poezii de-ale lui Goga parcă erau scrise de mine, şi nu numai de mine, de tot tineretul din Ardeal... Intrase în sufletul meu întâi poezia sa. Pe urmă m-am întâlnit şi cu volumele sale... Dar n-am mai apucat să aud nici un vers când am venit la Liceul "Sf. Sava". Între timp se produsese reforma învăţământului şi începuseră să-i ardă cărţile. Parcă văd şi acum cum în groapa de gunoi ardeau cărţi din biblioteca liceului, un liceu extraordinar, cu mari profesori... cu cărţi de referinţă. Mi se părea că văd oameni arzând în groapă... Pocneau mari poeţi, mari prozatori. Apăruse o listă de cărţi care trebuiau interzise, scoase din biblioteci. Atunci, în '46, el începuse să fie contestat, urât... Şi dacă te prindeau cu o carte de-a sa făceai câţiva ani de închisoare...

●Dar apoi, Goga a fost şi-n manuale...

Da, faţă de Goga au existat două poziţii. Una iconodulă, de admiraţie fără margini, fără nuanţele necesare şi care a fost cea mai puternică, dar şi una iconoclastă, care venea mai cu seamă din partea unor scriitoraşi de pe la reviste de stânga, muncitoreşti... Din nefericire a mers multă vreme. Din '44 până târziu, aproape în '64, a fost interzis. Pe urmă a intrat şi-n manuale. La un moment dat, a apărut dorinţa reală de rupere de Uniunea Sovietică în rândul mai marilor comunişti şi atunci au fost reabilitaţi o serie de scriitori, printre care şi el. De-aia spunea Lovinescu că-i pare rău de Goga că face politică, pentru că oameni politici găseşti câtă frunză şi iarbă, poeţi mai puţin. Şi avea dreptate...

●Ce v-a făcut pe dumneavoastră să vă apropiaţi de Goga, să vă opriţi la literatura sa?

Tot universul poeziei sale din volumul "1905", cum v-am spus, l-am trăit înainte de a-i citi opera. Am văzut totul cu ochii mei: bunica, părinţii mei, mama a murit cu ochelarii citind ceaslovul, tipologiile din lumea satului le aveam şi la mine în sat, crâşma din dealu' mare pe toate le auzeam cântate şi la mine-n sat... Toamna, "văl de brumă argintie mi-a împodobit grădina"... vedeam şi eu bruma asta la noi în grădină. Bunicul meu a fost în armata austro-ungară... Se asemăna cu cei cărora le scria "dăscăliţa" scrisori. Şi un anume fel de a judeca lumea, o anumită omenie, o anumită reacţie faţă de natură, timp, faţă de marile atribute ale fiinţei umane le-am trăit pe toate acolo. Cu atât mai mult m-am bucurat când le-am găsit exprimate cu o expresie genială în poezia lui Goga. Pe urmă, trebuie să mărturisesc cinstit că nu ştiam nimic despre viaţa sa politică.

Ştiam că a fost un luptător pentru Unire, în care şi eu, şi toţi elevii din Ardeal eram trup şi suflet implicaţi, dar nu citisem încă nici un articol de-al său. Apoi am început să urmăresc revista "Ţara noastră". În politică însă a dat greş de multe ori. Generalul Prezan a vrut să scoată o revistă în timpul războiului, numită "România" şi să-l pună pe Goga redactor-şef. Dar el a zis că vrea să meargă pe front şi să lupte cu arma-n mână ca fratele său, Eugen Goga, care a fost un mare publicist şi care şi-a pierdut un braţ pe front. Goga aşa a vrut, să lupte şi el cu arma în mână... Iar contribuţia mea la cartea care apare acum în Colecţia BPT a fost să aduc o idee nouă. Despre Goga a spus profesorul său de latină "poetul pătimirii noastre" şi de atunci toată lumea l-a numit aşa. Acum, eu aduc ideea că e poetul pătimirii, dar şi al izbăvirii noastre.

● Ce anume v-a tulburat cel mai mult din biografia lui Goga?

Povestea căsătoriei sale. El era copil de oameni săraci, tatăl, preot de ţară, mama, învăţătoare, cu mulţi copii. Şi se ştie c-au dus-o greu. La un moment dat, el s-a căsătorit cu Hortansa Cosma, fata celui mai bogat om din Ardeal. O frumuseţe, o artistă, un înger de femeie. Naş a fost Vlahuţă, care a spus la nunta sa că e "poetul care a cântat luptând şi a luptat cântând". Din închisoarea de la Seghedin, unde l-a vizitat Caragiale, şi din perioada asta am găsit multe scrisori scrise lui Dundel. Şi m-am întrebat multă vreme cine e Dundel... Scrisorile le-am văzut mai târziu la dna Veturia Goga... Între timp, începuse o relaţie amoroasă cu viitoarea sa soţie şi a părăsit-o pe Hortansa, asta după ce familia Cosma îi ajutase enorm, pe el şi toată familia sa. S-a spus mai târziu că a lăsat-o că nu era în stare să-i aducă copii.

Asta pe mine m-a tulburat cumplit, această trădare a sa. A intrat apoi în relaţii cu Veturia, care era căsătorită pe-atunci cu un funcţionar la Mitropolia din Sibiu, pe care-l chema Triteanu. Şi, la un moment dat, au ajuns la concluzia că nu mai vor iubire pe ascuns. Veturia era o inteligenţă diabolică, de necrezut, un mare talent... un caracter ciudat, s-a implicat şi-n politica lui Antonescu. Şi atunci ea i-a spus aşa: "Divorţez, pe soţul meu îl faci episcop, şi el va fi mulţumit. Ne căsătorim şi viaţa merge înainte". Astea sunt legende, le ştiu de la apropiaţii lui Goga. Zis şi făcut. Iar relaţia cu ea a avut şi părţi pozitive, i-a deschis multe uşi. Pe ea am cunoscut-o foarte bine. Mi-aduc aminte că era aici în Bucureşti şi m-am dus la un moment dat să o văd. Stătea într-un colţ de cameră, mică, îmbrăcată ca o călugăriţă în negru... Nu ştiam cum să-i vorbesc, eram foarte tânăr... Şi pe urmă am simţit cum, ca o vietate mitologică, boţul ăla de călugăriţă învie şi devine o fiinţă care mă copleşeşte...

● Cum vorbea de Goga?

Cu mare admiraţie. Cu iubire, cu intimitate. Dar nici ea n-a avut copii, au înfiat o fetiţă, care a făcut şi închisoare mai târziu, pentru că a fost fata lui Goga... Iată absurdităţile vieţii. Dar din toată viaţa lui asta m-a tulburat cel mai mult. Divorţul de prima lui soţie, pentru că divorţa de fapt de o lume a Ardealului, de o etapă, de o mitologie a Ardealului...
Şi mai e ceva care m-a tulburat şi m-a făcut să nu scriu anumite lucruri şi să trec pe lângă ele. Ataşamentul lui la un moment dat faţă de Carol al II-lea. Pe urmă a regretat teribil că s-a lăsat păcălit. Un vers de-al lui şi spune: "Nu câte-au fost îmi vin în minte, ci câte-ar fi putut să fie..." Ar fi putut să fie lucruri mult mai frumoase în viaţa sa, au şi fost unele, dar a murit de un atac cerebral la 58 de ani. Fusese la Cluj, luase masa cu primarul oraşului, apoi a venit la Ciucea, unde a avut atacul. Valetul lui, care pe urmă a ajuns chelner la casa Universitarilor, mi-a povestit cum Goga a cerut înainte o bucată de brânză cu ceapă. Apoi s-a produs acest atac cerebral, în timp ce răsfoia o carte şi-şi tot pipăia inelul, apropo de relaţia cu Veturia, care era atunci la Bucureşti...

● Ce ar trebui să se ştie despre Goga şi nu se ştie sau e trecut în uitare?

Adevărul. Care, oricâte umbre s-ar plimba peste personalitatea sa, de naţionalism exagerat, xenofobie, totuşi a avut un rol esenţial în istoria şi cultura românilor. Rol pe care i-l recunosc toţi marii critici. A fost un om care efectiv şi-a jertfit viaţa, a făcut închisoare pentru articolele scrise şi pentru atitudinile sale, a fost condamnat la moarte la un moment dat, a fost unul dintre puţinii oameni politici de mare valoare care n-au cedat nimic în faţa ideii naţionale, care acum pare puţin desuetă...

● Apropo de asta, cât de viu mai e astăzi tot ce-a scris Goga?

Este viu faptul că oameni care nu i-au citit opera îi cântă versurile: "De ce m-aţi dus de lângă voi, de ce m-aţi dus de-acasă...". Cum iau un pahar cu vin, la o petrecere, încep să cânte... "Sus la crâşmă-n dealu' mare...".

● Spuneţi-mi câteva versuri care credeţi că-l reprezintă cel mai bine pe Goga.

Versurile îl reprezintă în diverse faze, că nici o viaţă nu e liniară... Dar iată câteva care mă tulbură pe mine teribil, dintr-una din ultimele sale poezii: "Îmi cântă moartea la fereastră,/ Ca o vecernie-n surdină, /Îmi cântă-ncet povestea noastră, /Un joc de umbre şi lumină..."