Să ne cunoaştem scriitorii: Dumitru Chioaru

La Judecata de Apoi a generaţiei ’80 nu ştiu ce se va alege de Dumitru Chioaru. In orice caz, nu-l prea văd in Raiul lunediştilor, levitănd printre peisajele serafice ale cotidianului transfigurat ori printre feeriile de carton ale cărtărescienilor.

La Judecata de Apoi a generaţiei ’80 nu ştiu ce se va alege de Dumitru Chioaru. In orice caz, nu-l prea văd in Raiul lunediştilor, levitănd printre peisajele serafice ale cotidianului transfigurat ori printre feeriile de carton ale cărtărescienilor. Dar nici in Iad, rătăcind printre cărnurile fumegănde ori printre organele tumefiate ale neoexpresioniştilor ardeleni. Mai probabil e că Dumitru Chioaru va rămăne in continuare pe Pămănt, ca să-şi scrie viaţa şi să-şi trăiască scrisul. Adică să le ispăşească pe amăndouă in acelaşi timp şi la aceeaşi intensitate. Şi asta nici măcar n-ar fi o surpriză majoră: in fond, nici pănă acum poetul sibian n-a făcut altceva. El s-a ţinut la egală distanţă de modele şi trendurile generaţiei sale. Drept e că asta nu-i neapărat un merit, căci la noi cine nu stă cuminte in coloană riscă să fie lăsat pe dinafară. Dar ea e, in orice caz, o fermă declaraţie de independenţă; şi, nu mai puţin, un semn al propriei vocaţii trăite ca obsesie devoratoare. Intr-adevăr, poezia lui Dumitru Chioaru indică o suprapunere perfectă intre scris şi trăit: peisajele sunt "stampe", oraşul e "vitraliu", vedeniile sunt "radiografii", iar globul pămăntesc e "de hărtie". Pe scurt, lumea este o bibliotecă. Dar, totodată, şi biblioteca este o lume. Iată de ce Dumitru Chioaru nu transcrie niciodată nimic: el scrie pur şi simplu. Adică trăieşte. Scrisul e chiar viaţa lui şi acesta e motivul pentru care poetul şi-a asumat ironic condiţia de "şoarece de bibliotecă", incifrănd-o alegoric in figura profesorului Mouse. Că aşa stau lucrurile o arată modul in care poetul se raportează la "real": el răsfoieşte filele unei cărţi cu voluptatea cu care un indrăgostit işi primeşte sărutul aşteptat. Insă o asemenea juisare nu indică un deficit, ci, dimpotrivă, un exces de emoţie. Dumitru Chioaru nu atacă făţiş Marile Teme ale Existenţei tocmai pentru că nu mai crede in ele. Sau, mai bine zis, pentru că nu mai crede in distincţia dintre teme "mari" şi "mici". Toate temele poeziei sale sunt fatalmente "mari", de vreme ce lectura unei cărţi poate constitui, ca şi extaza mistică sau erotică, o gaură neagră care te smulge din orizontul experienţei cotidiane. Iar această senzaţie este, in ultimă instanţă, imposibil de descris. Mai bine o incercaţi pe cont propriu. Incepănd cu poeziile lui Dumitru Chioaru.

CV:

Născut la 19 octombrie 1957, loc. Singătin, jud. Sibiu. Absolvent in 1980 al Facultăţii de filologie a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj şi doctor in 1998 al aceleiaşi universităţi. In anii studenţiei, redactor al revistei Echinox. Actualmente, profesor de literatură comparată la Faculta-tea de Litere a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu şi redactor-şef al revistei Euphorion. Debut absolut cu poezie in revista Transilvania (1976) şi editorial cu volumul Seară adolescentină (Albatros, 1982; Premiul Uniunii Scriitorilor). Alte volume: Secolul sfărşeşte intr-o duminică (Cartea Romănească, 1991), Noaptea din zi (Biblioteca Euphorion, 1994), Radiografiile timpului (antologie; Axa, 1998), Antologia poeziei romăneşti de la origini pănă azi (Paralela 45, 1998), Poetica temporalităţii. Eseu asupra poeziei romăneşti (Dacia, 2000), Vara de fosfor (antologie; Dacia, 2002), Viaţa şi opiniile profesorului Mouse (Limes, 2004), Developări in perspectivă. Generaţia poetică ’80 in portrete critice (Cartea Romănească, 2004), Clipe fosforescente (antologie; Limes, 2007).

"Dintr-o indepărtată lumină

Imi acopeream faţa cu măinile - erau transparente

imi acopeream ochii cu pleoapele - erau transparente

pielea se făcea transparentă

ca un acvariu cu peşti speriaţi de lumină

inlăuntru eu insumi mă rugam

acoperindu-mi inima cu altele - erau transparente

lumina năvălea furtunoasă din lumină

dintr-o indepărtată lumină

eu insumi fără măini fără pleoape fără inimă

mă acopeream cu pămănt

pămănt pre pămănt - era transparent

ca poemul acoperit de cuvinte şi care-i transparent

născut din primul cuvănt

transparent transparent."

(Dumitru Chioaru)

Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din Romănia