De la Bârca la Viena şi înapoi (IV)

Adorm din picioare. Andrei mă ve­ghează excitat de ideea că diseară ne plimbăm prin oraşul visurilor lui şi, de ce nu, şi ale mele. Dorm şi somnul e fără patrie, fără apartenenţă, fără semn moral. Dorm, rupt de oboseală...

4 ianuarie seara (n.red. – continuare)

Adorm din picioare. Andrei mă ve­ghează excitat de ideea că diseară ne plimbăm prin oraşul visurilor lui şi, de ce nu, şi ale mele. Dorm şi somnul e fără patrie, fără apartenenţă, fără semn moral. Dorm, rupt de oboseală.

Mă trezeşte de două ori.

A treia oară, cu tot drumul înfăşurat pe creierul meu, încleiat şi aţos, mă ridic şi plecăm pe stradă.

Însângerată de lumini şi reclame, săgetată de maşini strălucitoare, Viena pare o cină de taină la care s-au adunat strigoi fosforescenţi, îngeri de poleială şi arme vii ale viscolului continental. Viena în ianuarie!

Citește pe Antena3.ro

Michelangelo a pictat o femeie bolnavă de cancer în Capela Sixtină. Experţii lansează o nouă teorie revoluţionară

Şi aflu că ieri, la Moscova, au fost –45 de grade, în Grecia a nins, în RFG şoselele sunt înzăpezite, iar ţările scandinave dârdâie fără întrerupere. Cred că ne prinde iarna mare pe drumuri. Am merita-o.

Elena, fă-mi un ceai în amintire, până când mă întorc cu Andrei de la plimbarea aceasta înfrigurată prin Viena. Nu, nu, iartă-mă. Lasă ceaiul pe altă dată. Mergem să cinăm la familia Dinică. Au telemea şi curcan, au ţuică de-acasă şi putem vorbi în voie. Dumitru Aninoiu, fostul nostru ambasador la Viena, un om excepţional, mi-a spus că Dinică va fi baza în toate momentele. Şi, iată-l, începe să fie.

Doamna Dinică e medic. Atât îmi trebuia. Vorbim despre nou în medicină. Amândoi sunt partizani ai înnoi­rilor şi privesc cu simpatie lupta noastră pentru nou, pentru spirit revo­luţionar şi pentru deschidere de con­ştiinţă.

Mă simt rău. Doamna Dinică îmi ia tensiunea. Minima bate peste 9. E mult. Somnul puţin, grijile şi, mai ales, grija pentru tine, dulcea mea, ameninţata mea Elena. Îţi dedic prima minimă cu care mă legitimez, eu, sensibilul şi durul, eu, labilul şi încăpăţânatul, aici, în cetatea Vienei.

Hai, la culcare, băiete, şi tu, băiatule!

5 ianuarie

Întâlnire programată cu omul de bază al ministerului, care m-a invitat, simpaticul şi inteligentul domn Franz Roka.

Andrei a fost trimis cu copiii lui V. Dinică, în ale copilăriei. Fără amba­sadori şi protocol. Copilăria mai spală ce e de spălat în lumea noastră pătată.

Stau cu domnul Roka şi cu V. Dinică la Restaurantul spaniol. Ne cunoaştem eu şi domnul Roka de puţină vreme. Domnia sa e director în Ministerul Artelor. Ungur plecat în Austria, din pri­mele clipe mi se plânge în termeni omeneşti că a fost trimis acum câteva zile înapoi de la graniţa ungară, fără explicaţii.

– Şi aveam logodna fetei din prima mea căsătorie. M-am simţit umilit, umi­lit mai ales că, de multe alte ori, fusesem în Ungaria. Nu ştiu ce s-a întâmplat. În­chipuiţi-vă drumul meu înapoi de la graniţă. Toţi mă priveau. Ce să spun? Aştept să revină ambasadorul lor aici, un om de bună condiţie, să văd despre ce e vorba.

– Domule Roka, aţi fost în România?

– Am fost, am fost. Mi-a plăcut mult. O să-mi placă şi mai mult când o să pot vedea şi Transilvania. Am prieteni buni acolo.

– De exemplu?

– Macrea, un arhitect din Braşov.

– Nu lucrează cumva la Târgovişte?

– O, ya, it’s true. He’s D.Macrea.

– Avem cunoştinţe comune, domnule Roka.

– Da, da. Cunoştinţa noastră co­mu­nă e însă un domn curajos şi demn, unul dintre cei mai demni şi mai îndrăzneţi contemporani ai noştri, un om căruia personal îi duc câteodată grija, să nu fie strivit, să nu se distrugă atâta inte­ligenţă şi atâta îndrăzneală, avem o cunoştinţă comună, un om pe care-l stimează mulţi europeni, e domnul Nicolae Ceauşescu; îl cunoaşteţi desigur.

– Îl cunoaştem, domnule Roka. E al nostru.

– E al dumneavoastră şi al tuturor celor care iubesc libertatea. E şi al celor care au fost înăbuşiţi în speranţa lor şi al celor care-şi mai fac iluzii, şi al rea­liştilor. Dar trebuie apărat.

– De ce, domnule Roka? De cine?

– De oamenii războiului. Ei au stri­vit ţări, ei au distrus vise. Birocraţia războiului e dură, ea are căi multe. Răz­boiul e mai rentabil pentru cei puţini decât pacea. Vezi dumneata, eu m-aş putea întreba: la ce foloseşte totul? Prietenul meu, ambasadorul Aninoiu, îmi zicea glumind, câteodată: “Noi, socialiştii!”.

– Şi avea dreptate?

– Ştiu eu? Cred că nu. Eu simpatizez eforturile de liberalizare ale ţării mele de origine, Ungaria. Stimez plin de grijă socialismul românesc. Dar mă întreb: dacă uneori şsocialismul dintr-o ţară e ameninţat chiar de socialismul dintr-o altă ţară, la ce bun totul?ţ o ţară e ameninţată de altă ţară?

– Să înţeleg că vă preocupă soarta socialismului?

– Îmbătrânesc, domnule, am fost jurnalist şi ştiu ce e birocraţia. În mi­nisterul meu sunt oameni, de fapt e unul, care nu dau voie nimănui să aibă păreri. Opinia pentru ei e ceva criminal. Cum, dumneata lucrezi în acest minister şi ai opinii? Nu-ţi dai seama ce în­seamnă asta? Părerea dumitale trebuie să fie părerea oficială.

– Nu e singurul om bine situat care gândeşte aşa.

– Ştiu, domnule.

– Ei, bine, gândiţi-vă că pot exista şi guverne care gândesc astfel în raport cu alte guverne.

– Nu-nţeleg.

– Că adică nu pot exista opinii în cadrul unor alianţe, că totul trebuie să fie însuşit obligatoriu de toţi, monolitic şi fără crâcnire.

– Dragul meu, îmi zice domnul Roka în vreme ce-mi toarnă în pahar un excelent vin roşu din Ungaria, eram cândva la Bratislava şîn 1968, când a fost intervenţia împotriva Cehoslovacieiţ. Ceea ce mi-a rămas pentru totdeauna în minte e că lor, cehoslovacilor, nu le venea să creadă. şEu vă duc grija vouă, românilor, pentru că nici vouă nu vă vine să credeţi că ar fi cineva în stare să tulbure ţara voastră din drumul ei.ţ

ş– Domnule Roka, s-au întors 6 fraţi sau veri, ce-or fi fost ei, de la văr sau fra­te sau cumnat mai mare şi, când s-au uitat ei în desagi, au văzut nişte daruri de la ăla marele.

Erau nişte haine.

Şi le-au probat ei şi le erau scurte, le veneau bine, atâta că le erau scurte pân-la genunchi.

Afară de unul, căruia-i veneau tocmai bine.

Şi ei s-au uitat unul la altul, s-au uitat şi la cel cu hainele potrivite bine şi l-au întrebat: “Dar ţie cum îţi vin bine, mă omule, şi nouă ne sunt scurte?”, şi acela i-a privit şi le-a răspuns cu mân­drie pentru el şi cu tristeţe pentru ei: “De aia, că voi, când v-a luat măsura, eraţi în genunchi, iar eu eram în picioare!”.

Inutil să vă adaug, domnule, amă­nuntul că de trimis hainele înapoi nu le-au trimis ei, ci el, că avea hainele lui, haine modeste, dar a căror măsură, şi ea, fusese luată, de asemenea, în vreme ce stătea în picioare.ţ

Noroc, domnule Roka!

... Omul îmi face propuneri de interes maxim pentru vizită, le discutăm. S-ar putea, dacă vremea nu se va aspri excesiv, să plec şi până-n Tirol.

Domnul Roka mai comandă o sticlă cu vin roşu, acelaşi excelent vin ungu­resc cu care el îşi leagă sângele de amin­tirea primei sale patrii. Sărbătoresc în tăcere acest secret: domnului Roka îi e dor de ţara natală. Un reflex din subcon­ştient îi dictează şi felul, şi culoarea vi­nu­lui. Şi poate şi plăcerea cu care îl bea.

... Acum câteva ore l-am cunoscut pe ambasadorul Octavian Groza, un om cu care am vorbi câteodată – în ţară – la te­lefon, un om cu care m-am aflat deseori pe aceeaşi poziţie, când era în CNST (deşi în privinţa calităţii armelor, a tacticii şi a intensităţii luptei ne-am deo­se­bit), un om care păstrează ceva din distincţia de calcar nobil a tatălui său, dr Petru Groza.

Întâlnirea e caldă, la ea sunt prezenţi consilierul Jula şi consulul Nicolae.

Vorbim despre Transilvania, despre familia săracă din care vine omul plă­cut şi discret care e consilierul Jula, îl ascult pe consulul Nicolae bucu­reş­tenizând, evocăm împreună biserica din Ţebea, acea splendidă şi durabilă poartă cu tricolor a sa­cralităţii na­ţionale.

Se beau lapte dulce şi puţină cafea. E o atmosferă liniştită aici, pe bucata de pământ românesc din Viena. Asu­pra unui singur lucru nu suntem îm­păcaţi: de ce nu a putut ambasada să se abo­­ne­­ze la Flacă­ra? Eugen Bar­bu le-a pro­­mis Săptă­mâna, îmi spun aceşti oa­meni, şi o au. Pro­mit şi eu că le va veni cu re­gu­laritate Fla­­­­căra, o dată pe săp­tă­mână, cu condiţia ca o dată, o singura dată, să-mi vină şi mie Premiul Herder.

Râdem ca de o glumă bună. Nu­mai eu, în sinea mea olteană, tac ca de o glu­mă care n-ar fi rău să se prindă.

va urma