De la Bârca la Viena şi înapoi (LIII)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

21 ianuarie 1979 (n.r. - continuare)

În orice caz, pe mine mă cam dor picioarele. Jumătate din drum l-am făcut şovăind, pentru că parterul are ferestrele încă nepuse în ultimele sute de ani, şi parcă e dat cu ceară de curând. Nu este ceară, este gheaţă. Ninge gratis în Austria. Îngheaţă la fel. Gratis.

De pe un promontoriu înzăpezit al Mănăstirii Melk mă uit din nou la Dunărea care trece prin apropiere. Un salut marelui fluviu. Dunăre, fii bună şi du acasă salutul meu până când merg eu la Krems, să profit pentru ultima oară de calda ospitalitate a domnului Roka, buna mea gazdă, care m-a invitat la masă.

Masa de la Krems e la fel de bună ca toate mesele pe care le-am - ca să zic aşa - servit în Austria. Aceeaşi atmosferă colosal de caldă în local. Aceeaşi atenţie la fiecare amănunt. Nici nu mai ţin minte câte feluri de mâncare mi s-au oferit. Ţin minte doar că am ales, bineînţeles, un şniţel vienez, pe care, la propunerea lui Andrei, şi-n semn de profundă stimă pentru această ţară, l-am cerut parizian. Adică nu cu pesmet, ci cu ou. Şi-am mai mâncat o supă excelentă de oase. Şi-am mai mâncat un mixt grill şi-am băut unul din cele mai bune vinuri din viaţa mea, vinul de Krems. Tot felul de etichete, locale, nu standardizat la nivel central şi sub etichete tot felul de vinuri bune. Nu e unul cum e altul, dar toate sunt bune. Şi Dinică întreabă:

- Maestre, când ajungem în ţară, unde bem un vin bun?

- Lasă, nu-ţi face probleme, dacă vedem noi că nu găsim, furăm reţeta lui Ştefănescu şi producem fără viţă-de-vie tot ce-avem nevoie în materie de vinuri.

La Krems, Franz Roka mă roagă să scriu într-o carte de impresii a sa o carte personală, în care au mai semnat români, de exemplu Ioana Postelnicu şi ca un omagiu plăcut pe care mi-l aduce mă roagă să scriu în englezeşte impresiile mele din Austria. O fac satisfăcut la culme. Mă dau anglo-saxon. Cred că nici nu fac prea multe greşeli, atât de inspirat sunt în orgoliul meu.

Franz Roka îmi dăruieşte un disc de mare modă cu şlagăre ale anului 1978, îi mulţumesc şi programul meu oficial în Austria se cam termină.

Domnilor  şi doamnelor, aş putea să vă spun noapte bună până la cartea viitoare, dacă n-aş considera interesant să adaug că de la Krems până la Viena m-a luat somnul, că ne-am despărţit în termenii cei mai calzi de principala noastră gazdă şi că apoi, seara, la televizor, la transmisia în direct a cursei de automobile de la Buenos Aires am văzut un accident sinistru, un carambol pe care, de asemenea, televiziunea austriacă l-a transmis în direct şi pentru care emisiunea foarte populară în probleme personale a întârziat aproape o oră. Rea­lizatorul emisiunii, profesorul Zilk, a ieşit la un moment dat pe post, întrerupând transmisia palpitantă de la Buenos Aires, a dat impresia că se va stinge legătura cu America, dar el a zis, ridicând mâna: Nu vă temeţi, doamnelor şi domnilor, nu întrerupem transmisia directă, n-aveţi nici o grijă, ştim şi noi că e vorba de inaugurarea noului campionat mondial al profesioniştilor, vreau numai să vă spun că suntem aici şi vom intra în emisiune imediat după terminarea acestei transmisiuni în direct de la Buenos Aires.

22 ianuarie 1979

Deşi trec aproape în fiecare dimineaţă pe lângă Palatul Belvedere, 18 zile am evitat să intru. A fost porunca istorică a tragicului nostru Ardeal, a fost răzbunarea (măcar prin evitare) a umilinţei la care puterile fasciste au supus ţara mea în anul 1940, a fost pur şi simplu reacţia mea elementară de blocare, de imposibilitate şi de pudoare istorică, ori de câte ori mi-a trecut prin cap să intru în Palatul Belvedere. Poate că amicul meu Valeriu Dinică, ataşatul nostru cultural la Viena, se va fi mirând multă vreme de ce, în ciuda unui program făcut de-ai noştri, şi făcut bine, şi pe care l-am respectat în toate ale lui, de cinci ori am scos din program, direct sau indirect, drumul la Palatul Belvedere.

Şi asta mi-a fost cu atât mai greu s-o realizez cu cât, repet, printr-o sinistră coincidenţă, Palatul Belvedere se află vizavi de Ambasada Română. Diplomaţii sunt oameni realişti, viaţa i-a obişnuit şi continuă să-i înveţe să nu se ia după impulsuri, după sentimente, după senzaţii. Dacă le vine să plângă nu e obligatoriu să plângă, dacă le vine să strige pot surâde, aşa încât nu voi deplânge în paginile acestui jurnal vienez soarta "nenorocită" a românilor trimişi cu treburi la Viena şi care sunt obligaţi în fiecare zi să-şi amintească, prin locul în care e situată ambasada ţării lor, marea crimă săvârşită de domnii Ribbentrop şi Ciano, de fapt, de domnii Hitler şi Mussolini, împotriva României, împotriva dreptăţii şi integrităţii ei.

La Belvedere a avut loc balul sângeros al marii nelegitimităţi. Una dintre cele mai cumplite ale veacului.
La Belvedere, în faţa unui Solomon fascist, cu faţă de piatră, cu mâini mi­li­tarizate şi sexualizate, o mamă înspăimântată a simţit că îi e rupt în două copilul. Dar ea nu înceta prin aceasta să rămână mama acelui copil mutilat. Mutilată ea însăşi! Căci nici o mamă adevărată nu va răbda să-şi împartă copilul în două fără ca ea însăşi să se împartă în două.

Mort Solomon al anului 1940! Solomon cinic al unei judecăţi la care n-aveai dreptul! Cât de murdare, cât de imprescriptibile au fost cele pe care le-ai făcut ţi-o spun eu acum, când abia pot, în a optsprezecea zi, de fapt în a nouăsprezecea zi a şederii mele la Viena să vin să văd palatul în ale cărui oglinzi te-ai pieptănat. Comportamentul meu de azi i-a putut părea ciudat oricui mă cunoaşte, dar atât de marcat eram de fărădelegea pe care simţeam că o săvârşesc, intrând numai, la aproape 40 de ani, de când faptele s-au petrecut în acest sanctuar al crimei în acest templu al bunului plac fascist, în acest palat care a fost pentru o clipă sediul conjuraţiei cvasimondiale, care ameninţa România ori cu sfâşierea, ori cu desfiinţarea, atât de înnebunit sunt încât n-am pus mâna pe nici o clanţă, pe nici o balustradă a Palatului Belvedere.

Mă întorc la tine, ţara mea, şi-ţi spun că sunt pur. Microbii trădării nu m-au atins. În oglinzile somptuoase ale Palatului Belvedere nu m-am măsurat cu nici o umbră lăcătuită în memoria argintului. O, Doamne, dacă oglinzile ar vorbi! Dacă oglinzile ar vărsa vreodată înapoi lumii ceea ce a trecut pe dinaintea lor, dacă oglinzile ar restitui imaginile carnavaleşti, mereu carnavaleşti pe care atâţia care se uită în ele nici nu se gândesc că le dau oglinzilor şi că ar putea veni o judecată a oglindirii! O, Doamne, dacă ar reînvia oglinzile şi-ar spune: "Destul am stat mute şi am părut moarte ca să culegem toate probele, ca să putem rotunji întregul dosar!

Ce fabulos! Ce nouă dimensiune ar descoperi săracii şi cinstiţii! Pentru ca mai apoi să intre şi ea în posesia celor ce le au pe toate. Şi-a căror rată de dobândă le-ajunge să poată, fie şi numai din ea, trăi. Ce fabulos! Dacă ar vorbi oglinzile! Dacă ar putea derula tot ceea ce s-a petrecut în faţa lor fără să ştie că e cineva care înregistrează, ar veni bătrânii juraţi cu oglinzile şi argintul ar începe să se învârtească încet şi să elibereze imaginile noastre mototolite în el şi ne-am holba la ele şi ne-am făgădui că niciodată nu ne vom mai uita în oglindă. Şi n-ar fi după aceea doar o lume cu microfoane ascunse. Vai, ce industrie de oglinzi ascunse s-ar dezvolta! O, dulce fidelitate a argintului care tamponează sticla şi multiplică nimicnicia noastră! Ne uităm în oglindă fiecare şi suntem dintr-o dată doi, fiecare. Dar nebunia e că-n oglindă ori suntem doi, ori nu mai e nimeni. Vuiet intracelular de argint care vede şi tace...

(Va urma)