De la Bârca la Viena şi înapoi (LV)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

22 ianuarie 1979 (n.r. - continuare)

La Viena, şi anume aici, unde sunt eu acum, la Belvedere, baioneta care avea să străpungă pântecul femeii nevinovate, între toate celelalte nevinovăţii, la Ip, se şi ridica. Totul era permis înfăptuitorilor mărunţi ai acelei politici dacă domnii Ribbentrop şi Ciano dictaseră lor să sfâşie Transilvania.

Crimele din Transilvania au început în sala în care Ciano şi Ribbentrop au impus voinţa lor fascistă unei Românii încercuite şi răstignite.

Ce curaţi pereţi are Palatul Belvedere! Ce curaţi pereţi trebuie să fi avut acest palat în zilele pregătitoare ale Dictatului, în ziua Dictatului şi după aceea. S-a folosit pentru igiena acestui palat un var de bună calitate. Poate chiar mai bun decât varul nestins din groapa de lângă biserica din Ip, unde au fost aruncaţi românii acelui biet sat. Ca să verifice, probabil, pe pieile lor calitatea varului.

Viena şi Ip. Două localităţi incomparabile. Splendida, măreaţa, importanta Viena şi nenorocitul, prăpăditul, micul Ip.

Două localităţi şi două moduri de a exista ale varului. Pe pereţii Palatului Belvedere din Viena - var stins. Pe pereţii gropii comune a oamenilor încă vii şi a celor deja morţi din Ip - var nestins. O demonstraţie fără putinţă de tăgadă despre temperamentul poporului nostru. Latinul Ciano asta a şi vrut, probabil, să arate în esenţă: ce temperamental neam de oameni sunt latinii ăştia de români, mai ales când îi arunci într-o groapă cu var nestins şi începi să stingi varul abia după ce ei sunt acolo.

Şi, pe de altă parte, sinceri să fim, a avea var stins e chiar o îngrădire. E chiar o ofensă. Pe când a avea var nestins şi nu oriunde, nu la distanţă incomensurabilă, ci chiar în jurul tău, sub tălpile tale, pe umerii tăi, în gura ta, în plămânii tăi, este o favoare pe care destinul o face rar. Câţi oameni au avut această şansă, de a stinge ei, cu sângele lor, varul şi nu numai atât, de a observa fenomenul rar că plânsul mamelor pentru copiii ucişi în această groapă cu var nestins, lacrimile acelea participau ele însele la stingerea varului?! Cu cât plângeau mai mult, cu atât le ardea mai tare. şi pentru că le ardea, ele plângeau şi mai tare. Am mai vorbit noi în această carte despre integrarea în circuitul naturii. Ei au luptat din toate puterile pentru ca între om şi natură să nu existe un conflict, ci omul să se integreze cel mai adânc în natură. Să fie o parte a ei. Tocmai în acest sens, serbarea de la Belvedere din 1940 n-a fost decât deschiderea largului program de sărbători populare care au avut loc în Transilvania imediat după semnarea Dictatului de la Viena. Serbări pe care le-am putea considera cu aceeaşi îndreptăţire şi ale omului, şi ale naturii.

Încă un cuvânt şi termin. Numai noi, astăzi, înţelegem la justa lor valoare faptele fasciştilor acelei vremi. Numai noi ne putem da seama ce generoşi erau ei din moment ce dădeau o groapă de var nestins pe mâna unor necunoscuţi de români. Şi asta nu numai la Ip, ci şi în multe alte sate transilvane. Unde mai găseşti astăzi aşa ceva? Ce luptă trebuie să ducă fiecare cetăţean ca să facă rost de puţin var şi de alte materiale de construcţie!

Astăzi, lucrurile s-au complicat într-o asemenea măsură, încât, spre deosebire de perioada sfâşierii Ardealului, când oamenii nici nu cereau să fie aruncaţi în gropi cu var şi erau aruncaţi, se pun chiar oprelişti unor oameni când vor şi ei să obţină câteva biete kilograme de var.

Sigur, un lucru e cert: prea s-a consumat mult în trecut şi resursele planetei sunt limitate. Ceea ce a fost posibil cândva nu mai este posibil astăzi. Sunt, probabil, de vină într-o oarecare măsură şi respectivii fascişti, care au folosit în mod neraţional varul, lemnele (acordând prea uşor aprobări de sicrie unor popoare), gazele naturale (în care au ars fără discernământ la aceeaşi flacără cotizată infim evrei de toate rangurile sociale) şi toate celelalte care astăzi se găsesc din ce în ce mai rar şi mai scump.

Nu vrem să criticăm pe nimeni. Dar adevărul e adevăr. Viena, cât e ea de Vienă, a consumat în 1940 var mai puţin decât Ipul şi Trăznea, a căror importanţă istorică, politică şi umană este, oricât am fi noi de patrioţi, mai mică decât a Vienei. Ce modeşti erau administratorii Palatului Belvedere şi ce lacomi sătenii din Ip! Se vede treaba că din aceste motive, din această nevoie de compensaţie, astăzi la Viena există gaze naturale, iar la Ip nu există, astăzi la Viena se găseşte var, iar la Ip, unde s-a consumat neraţional, nu se găseşte.

Afară e soare. Soarele tuturor. E o zi frumoasă. Astăzi voi pleca spre ţară. Voi încerca să-mi reamintesc acele vorbe cutremurătoare ale lui Manoilescu, care, aflat în tren, cum mă voi afla eu însumi peste câteva ore, traversând Ardealul împovărat de semnătura pe care o dăduse la Viena, auzea în gări ţăranii şi macagiii înjurând. Şi, dacă mi-aduc bine aminte, Manoilescu mai spunea că era pentru prima oară în viaţa lui când n-ar fi vrut să se ştie că el e în acel tren.

Recapitulez, acum, în această zi de luni, încercând să-mi şterg din suflet imaginea Palatului Belvedere, ceea ce-mi povesteau copiii familiei Dorobanţu despre imensa străinătate pe care o simt elevii străini în primele perioade când frecventează şcolile austriece. Îmi amintesc, de asemenea, şi voi ţine încă multă vreme minte mândria cu care flutură steagul naţional austriac pe Parlament şi faptul că nimeni nu consideră aceasta ca un semn de naţionalism. Îmi amintesc că în drumul de ieri spre Krems, şoferul închiriat de Franz Roka ne-a arătat unul dintre locurile istorice în care Austria îl umilise pe Napoleon. Surâd, ca un pacient care mă aflu, amintindu-mi ce mulţi doctori sunt în Austria. Doctori în toate. Ardeleanul se dusese la un doctor, aşa citise el pe firmă, având o suferinţă la testicule. Doctorul i-a spus:

- Dar bine, domnule, eu n-am ce să-ţi fac, eu nu sunt doctor de care crezi dumneata. Eu sunt doctor în Drept.

Şi ardeleanul i-a răspuns:

- Iertare, domnule, n-am ştiut, pe mine mă durea stângul.

Îmi amintesc imaginea acelei biserici din Salzburg în care patru inşi se rugau bolborosind lui Dumnezeu, care nu le-ar fi putut înţelege ruga nici dacă ar fi fost vecini de apartament cu Mozart.

şÎn seara de 19 ianuarie 1979, la televiziune s-a anunţat că preţurile pe total au crescut în Austria în anul 1978 cu 3,6% faţă de 1977.

Aseară, trecând pe sub un nod încurcat de circulaţie, în pasajul clefăind de zăpadă topită, ne-au atras atenţia reclamele pe care un televizor color le făcea filmelor ce vor veni în Viena. La un film cu vampiri şi viol, Andrei stă, e foarte atent, iar când începe reclama unui film în care Ingrid Bergman cântă la pian, Andrei îmi zice: "Hai, tati, că mâine trebuie să ne sculăm devreme".

Îmi amintesc cât costă de reparat o fereastră, şi anume mult, pentru că meşteşugurile sunt plătite mai mult decât talentele.ţ

*

Spunea profesorul Zilk aseară: Nu vă temeţi, nu întrerupem emisiunea, transmisiunea directă de la cursa cea mare, voiam doar să vă spunem că suntem aici.

Şi eu aşişderea, înainte de a rosti "Adio, Austria!", înainte de a pune piciorul pe scara trenului, mi-am oblojit puţin ochiul bolnav, mi-am legănat băiatul şi de-a răspunde miilor lui de întrebări ce v-aş mai putea spune decât, acum şi mâine, după acest drum în Austria cu băiatul meu şi după celelalte drumuri în România cu băiatul meu: "Nu vă temeţi, nu vă întrerupem din vieţile dumneavoastră, vă lăsăm în transmisia directă a vieţii dumneavoastră, voiam doar să vă spunem, ca să ştiţi, dacă e cazul să recurgeţi la noi, voiam doar să vă spunem că suntem aici, undeva, în România, într-o Europă kitsch, într-o Europă cu ţări neutre, cu ţări care garantează neutralitatea ţărilor neutre, într-o Europă în care din când în când ninge, în care din când în când se moare, în care din când în când oamenii se iubesc, se şterg pe mâini de uleiul nenorocit al tancurilor de pe care coboară, ca să-şi îmbrăţişeze iubitele, într-o Europă fără securitate europeană, într-o Europă cu multe vămi şi graniţe agresive, într-o Europă cu oameni ca mine şi ca dumneata, copii ca Andrei şi ca băiatul şi fata dumitale, cu femei ca Elena şi care nu seamănă nici una cu ea, cu condamnarea, supravieţuirea, dragostea şi fericirea ei, într-o Europă în care prelaţii bisericilor se strâng din când în când să bage mâinile în apa murdară să scoată o lume mai curată, într-o Europă în care se dau premii literare şi se răpesc oameni politici, într-o Europă în care ard magazine universale şi cad poduri fluviale, într-o Europă a coşmarelor şi a păcii, într-o Europă în care răsare din când în când, din câte un neam, un erou al creaţiei paşnice ca Nicolae Ceauşescu, într-o Europă în care nu mi-e ruşine că sunt român, într-o Europă cu destule intrări separate şi cu destule dependinţe comune, într-o Europă în care am rezervat băiatului meu un nume cinstit, iar mie doi metri de pământ arabil să fie pe numele meu şi să pot profita cum vreau de groapa pe care o vor face angajaţii mei acolo, într-o Europă în care, dacă n-ar fi atât de plăcut să trăieşti, ar merita din când în când să fii nemuritor.

Adio, Austria!

Bună regăsire, fraţi ai mei! Nu vă deranjaţi, nu vă deranjăm, suntem aici, daţi-mi un semn când aveţi nevoie de noi!

*

Astfel şi eu întrerup cu această carte emisiunea dumneavoastră în direct, viaţa dumneavoastră, splendida şi zbuciumata dumneavoastră viaţă. V-aş putea povesti încă multe. V-aş putea face portretul lăutarului Buga, emigrant fără voie, care s-a însurat cu o austriacă şi-acum nu ştie cum să mai scape. Un băiat simpatic şi talentat care la Restaurantul Belgrad ne-a primit duminică seara şi ca garderobier, şi ca instrumentist, care acompania când orchestra românească, venită din ţară, când orchestra sârbească. Fie mama mea a dracu', zicea el, şi să nu mă pot despărţi niciodată de austriaca asta nenorocită dacă voi scuipa vreodată pe numele de român. V-aş putea povesti încă ziua de luni, ziua plecării, cu toate ale ei, ultimele griji. Să mai luăm din sărăcia noastră câte ceva alor noştri. Să luăm ceva muzică şi să luăm băiatului nişte lucruri care-i plac să le aibă acasă. O, desigur, v-aş putea povesti întoarcerea. Dar sper s-o citiţi mai corect în anexa acestei cărţi, acolo unde se vor afla poeziile scrise în Austria sau în amintirea Austriei. V-aş putea povesti cum m-a aşteptat colegul meu, Nicolae Arsenie, la Curtici, la graniţă, cum îmi striga, dintre Teodor Bulza şi Valeriu Grecescu: "Suntem aici!".

V-aş putea povesti cum arată Budapesta seara. Şi ce frumos s-au purtat de această dată cu noi grănicerii Şi vameşii unguri. Şi întâlnirea cu o orchestră românească venită din Olanda, compusă dintr-un băiat din Bistreţ, un maramureşean, cărora un excelent şafler, şef de vagon, le-a găsit de la Budapesta încoace loc în vagonul de dormit. Şeful de vagon se numeşte, ei bine, cum credeţi, Judeţ! Şi două trimise ale Ileximului care au discutat grave probleme de viaţă cu Andrei. Şi băiatul meu care la întoarcere era la fel de înnebunit şi de febril ca şi la ducere.

- Tati, ce păcat că nu ne-a aşteptat Elena la Arad!

- Tati, nu vreau să mă culc!

- Tati, ce bine-i în ţară!

Dar el nici nu pusese piciorul pe pământ.

Şi mi-aş putea reaminti pentru dumneavoastră în ce frumoasă atmosferă m-au condus la gară oameni care acolo, la Viena, înainte de a mă cunoaşte mă înjurau. Şi-au venit din proprie iniţiativă, nu era nici o obligaţie: Andrei Dorobanţu, Adrian Nicolae, Leon Pasăre şi V. Dinică.

Fuga prin gară cu toţii după ultimele mofturi ale lui Andrei.

- Să luăm nişte sticle de Coca-Cola!

- Tati, ni se termină Fanta!

- Tati, vreau să luăm să bea şi Elena! Că Ioana tot nu vrea să primească de la noi. Dar poate se va bucura de cizmuliţele pe care i le-ai luat şi de celelalte lucruri.

- Tati, n-am luat nici o cutie de Tic-Tac şi ne place la amândoi.

- Avem pâine, tati?

Şi multe aş avea să vă spun şi v-aş mărturisi cum mi s-au descărcat toate bateriile de nervozitate şi moarte.

Când am ajuns pe peronul Gării de Nord şi i-am văzut pe ai mei, câte promisiuni mi-am făcut, că voi fi până la capăt partizanul cauzelor care m-au cucerit şi duşmanul cauzelor care mi s-au părut că înstrăinează omul. Voi mai ţine oare minte acum, întors acasă, datoriile pe care mi le-am asumat în sinea mea? E de văzut. E de cercetat.

(Sfârşit)