Numele lui e Neagu. Fănuş Neagu

Nu s-a săturat niciodată de miracolul de a căuta cuvântul şi de a-l împerechea ciudat.

Jurnalul Naţional: Pomeneaţi de grecii trăitori la Brăila care au făcut cinste oraşului...
Fănuş Neagu: Vreau să vă spun că spiritul comercial al grecilor a făcut gloria Brăilei: gloria ei au constituit-o grâul, navigaţia şi aventura. Marea aventură... În copilăria mea, n-apucai să faci zece metri pe stradă şi erai salutat cel puţin în trei limbi: hai, noroc, ia su (să trăieşti - în greceşte), zdarovîie (noroc - în limba rusă). Oraşul era unul plin de gărgăuni la cap. Aici a locuit vreme îndelungată şi Radu Tudoran.

Şi-a construit o corabie, "Speranţa", timp de 15 ani. În cele din urmă n-a isprăvit-o şi a dăruit-o Casei Pionierilor. Cred c-a fost refăcută şi apare în "Toate pânzele sus!". Nu sunt  prea sigur. Oraş de negustori şi artişti, trebuie să vă spun că Brăila a dat mari scriitori de talie europeană. Îi numesc în primul rând aici pe Panait Istrati şi Ilarie Voronca, amândoi scriitori de expresie franceză. Ştiai că Voronca s-a sinucis din dragoste?


Nu...

Era un vlăjgan de vreo doi metri. Am cunoscut-o pe prima lui soţie, Colomba, la Paris şi am întrebat-o: Bântuit de geniu şi să se spânzure pentru o fâşneaţă de actriţă? "Rugaţi-vă pentru el", mi-a răspuns Colomba, zugrăvindu-mă cu ochii ei blânzi pe plafonul tâmpiţilor din naştere. Apoi, la Brăila, a apărut pentru prima oară în România, după ce mai întâi fusese publicat la Viena, "Luceafărul" lui Eminescu... Oraşul a avut mereu Filarmonică.

 

Teatru! Ce teatru!

Teatru, da! Aici a concertat Şaliapin, a jucat Sarah Bernhardt, au conferenţiat mari personalităţi ale timpului. Publicul brăilean era onorat cu mari deschideri.

 

Deschideri care, din păcate, acum nu mai sunt...

Acum, din păcate, a devenit un oraş închis şi sărac... De altminteri, dacă poţi să-ţi închipui, între Brăila şi Galaţi, precum şi între Brăila şi satele din susul Dunării nu mai circulă nici un vapor de pasageri, nici măcar o coajă de nucă.

Oraş cu oameni ciudaţi
Dar teatrul subzistă!

Eeei, teatrul e superb! ... Pe vremuri era o lege în România care stipula că orice oraş având de la 100.000 de locuitori în sus poate să deţină 600 de cârciumi. Brăila avea 60-70.000 de locuitori şi 599 de cârciumi. Dar să revenim la dimensiunea culturală a Brăilei. Te anunţ că de aici au plecat celebrii cântăreţi interbelici Cristian Vasile, Jean Moscopol, şi marele Xeakis.

 

Să n-o uităm pe Haricleea Darclée.

Ea a stat o singură zi în Brăila, nici un minut mai mult! Mă văd obligat să-i enumăr, prin vreme, pe Johnny Răducanu, Trio Grigoriu, Alifantis şi dirijorul Sile Dinicu.

În tinereţe, când mă abăteam pe la Brăila, îmi plăcea să dorm clandestin în localul lui Kir Leonida - se află şi astăzi, tot pe Strada Malului - unde Panait Istrati s-a împrietenit cu căpitan Mavromatis. Tot aici, Istrati, care era băiat de alergătură, a avut prima tentativă de suicid.

 

Ce însemna băiat de alergătură?

Alerga cu sufertaşele, ducând mâncare unor familii de greci din oraş, un fel de piccolo. În podul casei lui Kir Leonida dormeam câte două, trei nopţi împreună cu nişte scriitori care s-au prăpădit. În dreptul geamului fixasem un ochi de spânzurătoare. Cine voia n-avea decât să se servească. Acolo am scris un capitol din romanul "Îngerul a strigat"...

Toată viaţa am fost fascinat de Istrati, dar spre deosebire de alţii, eu consider că nu "Kira Kiralina" e romanul său cel mai reprezentativ. Mie-mi plac de două ori mai mult "Moş Anghel" şi "Codin". Opera lui e foarte bogată. Comorovca, acel cartier nemernic unde-a copilărit, arată şi azi ca pe vremea lui Istrati, nu s-a schimbat nimic, îl colinzi şi te gândeşti că te afli în Fanarul de acum 300 de ani şi asculţi înjurăturile şi gâlceava turcilor cu grecii. 

Bine, Brăila a fost mereu un oraş de oameni ciudaţi. De altminteri, Ştefan cel Mare ne-a dat foc de şapte ori, dacă el n-a reuşit să ne risipească... Eu am terminat studiile liceale la Galaţi, dar nu m-am legat de acest oraş pe care poetul Barbu Nemţeanu îl numeşte "oraş cumplit de negustori". 

 

Dragostea mea întreagă s-a revărsat numai asupra Brăilei. Sunt legat de Brăila prin mii de fire vrăjite. Precum şi cu bălţile ei din care s-a păstrat nealterată doar Insula mică. Aceste locuri se legănau şi-n inima filosofului Nae Ionescu şi ale marelui logician Anton Dumitriu.

 

N-am ştiut că Nae Ionescu e brăilean!

Era. Şi încă unul din cei mai mari. Bunicul lui, geambaş şi hoţ de cai, era din satul Tătaru şi se numea Ivaşcu. Vine la rând Mihail
Sebastian...

 

Dumneavoastră aţi fi avut vreo şansă să nu fiţi scriitor într-o asemenea lume?

Nu, n-am avut nici una, ca dovadă c-am început să scriu de mic, din liceul militar. Când eram la şcoala normală din Galaţi scriam romane poliţiste pe care mi le confiscau profesorii ca să le citească.

 

Dar ce-i în colţul ăla de lume, magie?

Da, magia scrisului. M-am născut destinat acestei profesii pe care am traversat-o totdeauna cu bucurie.

 

Se simte bucuria...

Nu m-am săturat niciodată de miracolul de a căuta cuvântul şi de a-l împerechea ciudat. Am avut şi mari dascăli! Cel mai de seamă se numeşte Mihail Sadoveanu. Citeam la dvs., în Jurnalul Naţional, că acum câţiva ani a fost declarat drept cel mai bun roman românesc "Craii de curtea veche".

Minunată carte! Nici nu ştiţi câte zile şi nopţi am colindat cu Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei prin străzile Covaci şi Gabroveni, căutând prispa casei unde se strângeau craii. Am fost şi-am rămas mereu vrăjit de Mateiu.

 

Deci sunteţi şi dumneavoastră de acord că cel mai frumos roman din literatura română e al lui Mateiu.
Nu. Consider că cea mai frumoasă carte de proză a noastră se cheamă "Hanul Ancuţei", apoi "Ţara de dincolo de negură" , "Creanga de aur" şi "Povestiri de la Bradu Strâmb".

 

Îl iubiţi mai mult pe Sadoveanu!
Da, am un plus de dragoste faţă de el.

 

Mai ţineţi minte cine v-a citit pentru prima oară romanul "Îngerul a strigat"? Şi ce reacţie a avut?

L-au citit mai mulţi, în primul rând soţia. În 1968, când a apărut romanul, Zaharia Stancu într-o şedinţă de birou a Uniunii Scriitorilor - eram pe-acolo şi eu, şi Nichita - se opreşte şi anunţă: "Vreau să vă spun că azi-noapte am citit o carte. Unul din cele mai bune romane româneşti din ultimii 20 de ani, "Îngerul a strigat". Nichita mă trage de mânecă şi-mi spune: "Bătrâne, mult trebuie să te urască Stancu, ia uite cine-i vizavi!". Vizavi erau Preda, Barbu şi Titus.

 

"Greii" momentului...

N-a fost cazul de ranchiuni, am fost şi am rămas extraordinar de bun prieten cu toţi cei trei. Le-am purtat mult respect, uneori ne-am şi certat crunt, dar asta nu contează, ceea ce rămâne e sentimentul de stimă şi de prietenie pe care-l dezvolţi şi vă anunţ că fără cei trei piloni de aur, Preda, Dumitriu, Barbu, nu poate fi concepută istoria literaturii române a secolului XX.

 

Romanul a fost tradus în mai multe limbi. Aţi citit vreo traducere?

Nu, dar mi-au spus nişte prieteni vorbitori ai limbilor în care s-a tradus romanul că sună frumos.

Eu şi Che Andrei
Vă întreb asta pentru că, prin excelenţă, romanul dvs. e o metaforă...
Ai împrumutat termenul, nu-i deloc aşa.

Da' să revenim. Spre măgulirea mea totală, un scriitor bulgar mi-a zis odată: "Romanul dvs. e pe acelaşi nivel cu «Pe Donul liniştit».
Eram pe malul Mării, la Burgas, l-am înşfăcat de piept şi i-am zis: Bă, «Pe Donul liniştit» e o capodoperă egală cu «Război şi pace».
E drum lung până acolo, n-ajung eu să-l bat. «L-ai străbătut»", zice el.

Nu l-am crezut, era o chestie de prietenie. De altfel, toată viaţa am rămas mirat că lumea, atunci când se referă la scrierile mele, se calează pe două lucrări, "Îngerul a strigat" şi "Ningea în Bărăgan"..

 

Nu... aţi uitat "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe"?

Nu l-am uitat, dar am şi cărţi mai bune. Totuşi, să respectăm nebunia lectorilor. Fiecare are dreptul la un dram de nebunie care ţine de obicei o eternitate.

 

Aveţi vreun ritual când vă aşezaţi la masa de scris?

Mă aşez şi mă uită Dumnezeu acolo. Nu ştiu dacă asta se cheamă ritual. Acum, din cauză că-s bolnav, nu prea pot să scriu. De-a lungul vieţii am lucrat numai dimineaţa.

 

Dar de ce, ce simţiţi dimineaţa? Sunt energiile mai bune pentru scris?

Cred că da, dimineaţa se deschide plină de prospeţime scrisului, restul zilei e pentru citit. Dacă aş fi un atât de bun scriitor pe cât de bun lector sunt, ehei, azi eram departe. ..

 

Şi seara, şi noaptea? Ele pentru ce sunt?

Tot pentru citit! Iar când începi să-mbătrâneşti, numai pentru citit!

 

Deci dvs., cam 90% din timp aţi citit toată viaţa!

Da, dar mi-a şi plăcut să mă joc frumos cu cuvintele. Petru Dumitriu, care mi-a fost profesor, un om care m-a iubit foarte mult, şi pe care eu l-am respectat enorm, îmi zicea într-o seară, la ultima lui vizită în România: "Hai, Fănuş, să traducem nişte sonete din spaniolă". Din italiană şi din franceză, cu plăcere, la spaniolă nu mă pricep.

Şi-atunci, mă-ntreabă brusc: "Dac-ar fi să te mai naşti o dată, ce-ai vrea să studiezi?". Filologia comparată, i-am răspuns. Sunt mereu uimit de înfăţişările unui cuvânt trecut prin furca mai multor limbi.

 

Umberto Eco a scris o carte fascinantă despre ce povestiţi dvs.!

Da, o ştiu, e un mare meseriaş!

 

Romanele dumneavoastră, nu mă refer doar la "Îngerul a strigat", abundă într-o forţă descriptiv-olfactivă... a sevelor... pe care vi le trageţi de-acolo, de la Dunăre, de la Brăila... Credeţi că dacă aţi fi fost născut într-o zonă mai puţin bogată în arome, efectul scriiturii ar fi avut acelaşi impact?

Am scris şi despre munţi, şi despre dealuri, dar am fost totdeauna fascinat de câmpie, ca de altminteri Ştefan Bănulescu, Constantin Ţoiu, D.R. Popescu. Breban colindă imaginar Ardealul, unde eu nu sunt capabil să pătrund... Pentru mine, scrierile colegilor de generaţie sunt toate demne de invidiat.

Am avut marele noroc să fac parte dintr-o generaţie excelentă. Din păcate, mulţi dintre ei s-au dusla ceruri. Am făcut şcoala de literatură unde, în timpul promoţiei mele, mai predau Vianu şi Călinescu.

 

...Interviul nostru a început cu Che Andrei, un personaj real. V-a inspirat să-l transformaţi în personaj fictiv tocmai pentru că era atât de... haut en couleurs... V-a oferit un material consistent pentru capodopera ce avea să vie...

Da, eu şi Che Andrei semănăm în anumite părţi până la totala contopire. Şi eu, ca şi el, am traversat vijelios şi cu mare nepăsare tinereţea. Acum trag ponoasele. Ca noi toţi, de altminteri.

 

Vreau să vă întreb, dacă aţi mai avea acum anii când aţi scris "Îngerul a strigat", v-ar mai inspira vreun personaj din realitate să scrieţi un roman? Pentru că aţi fost martor, vorbeam cu doamna dvs. înainte de interviu despre două vedete mondene care ţin prima pagină a tabloidelor de vreo jumătate de an încoace. El foarte tânăr, ea foarte "vedetă"...
Ei ar putea fi personaje de roman?

Nu!

 

Dar ce le lipseşte ca să aibă consistenţa unui personaj?

Drama vieţii, zbuciumul ei nemaipomenit şi, mai ales, meditaţia asupra vieţii. Nu e vina lor, aş zice, dar nici a mea. Azi sunt prea frivole personajele care evoluează în prim plan, atât în viaţă. cât şi la televizor. E o lume cu oasele crispate, care şi-ar mânca ficaţii de bucuria de a-şi vedea semenii crăpând. Eu vin din galaxia Guttenberg şi de aceea vorbesc cum vorbesc.

Sunt printre ultimele răsaduri din brazda răzvrătiţilor de profesie şi-i dispreţuiesc de moarte pe toţi cei care mi-ar răpune şi distruge foşnetul apei, susurul frunzei de plop, mirosul spicului de grâu, mărunta poveste spusă de gâze în ierburi. Prototipul acestor nemernici? Elitistul auto-proclamat. Cel care
"...cu gheare-avide caută comori, iar când găseşte-o râmă jubilează"
(Faust - Goethe)