Scarlat Bărcănescu, primul copil de bani-gata al Capitalei

Craii începutului de secol XIX îşi condimentau viaţa cu dansuri şi desfrâuri şi cinzeacă de trăscău, în zona Cişmigiu. „O tavernă din zona podului Cişmigiu era folosită ca locuri de comemorare a orgiilor de către aventurieri nocturni precum Scarlat Bărcănescu, cel care făcea parte din generaţia imediat următoare regimului fanariot şi care cultiva «arta» de a fi golan şi de a cheltui banii părinţilor încă din timpul liceului. Învăţa pe-atunci la Sfântul Sava şi obişnuia ca în momentul în care îi cădea o fată cu tronc - iar asta se întâmplă des - să se dueleze pentru ea”, povesteşte istoricul Adrian Majuru. Scarlat Bărcănescu, fiul ispravnicului județului Prahova, s-a impus la începutul anilor 1800 drept primul copil de bani-gata al Capitalei.

Și-a răpit viitoarea soție chiar în noaptea nunții 

Scarlat Bărcănescu s-a afirmat drept un cuceritor precoce, încă din anul 1816, anul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, când a sedus-o pe tânăra Elena (Elenchi) Caragea, convingând-o să fugă împreună cu el din Bucureşti. Evenimentul s-a consumat chiar în noaptea nunţii acesteia cu tânărul logofăt Ion Bălăceanu, fiul banului Constantin Bălăceanu şi al Sultanei Pârscoveanu. Regăsim știrea într-o scrisoare cu caracter confidenţial adresată de un anonim cavalerului austriac de Gentz, neobositul corespondent al fanariotului Caragea. Fiind vorba de o rudă a domnitorului, anonimul autor al epistolei a păstrat discreţia asupra faptului, fără să reziste ispitei de a evidenţia caracterul scandalos al aventurii Elenei, prin menţiunea «fugi din casa bărbatului ei». Curajosul «act de emancipare feminină» (Al. Alexandru, O iubire romantică și un duel din 1827, Magazin Istoric, Nr. 8, noiembrie 1967) nu a rămas fără urmări. 

Răpirea Elenei Caragea în noaptea nunţii ei cu tânărul logofăt Ion Bălăceanu și ascunderea ei la Bărcănești, acum un sat lipit de Ploiești, este detaliată în Historia de istoricul Adrian Majuru: „Până acolo a mers cu trăsura, timp în care, până la ieşirea din oraş, descărca gloanţele unui revolver spre mirele lăsat de izbelişte. O luptă care s-a lăsat fără vărsare de sânge. Ajuns în satul natal, acesta a luat cu forţa un preot şi l-a obligat să-i căsătorească”. Lovit în orgoliu, Iancu Caragea, a făcut tot posibilul s-o recupereze pe sora sa și să repare onoarea familiei. Aprig la mânie, acesta și-a găsit însă un adversar pe măsură, în persoana lui Scarlat.

Scarlat și fratele său, Dumitrache, spaima Bucureștiului

Copii de bani-gata, Scarlat și Dumitrache - acesta din urmă bun tovarăș de prostii cu Iancu Caragea - erau unii dintre cei mai temuţi mânuitori de arme din Bucureştii începutului de secol al XIX-lea”. Ne informează Ion Ghica, într-una dintre scrisorile lui către Vasile Alecsandri, că Iancu Caragea şi Dumitrache Bărcănescu „nu lăsau să le scape niciun prilej de a se îmbrăca cu poturi, cu mintean şi cu cepchen, a se lega la cap cu tarabolus şi a-şi încărca sileahul de la brâu cu pistoale şi cu iatagan, precum şi a-şi atârna pală de gât. Pentru cel mai mic lucru ei se serveau cu armele, încât din paşnici ce erau mai înainte, deveniseră arţăgoşi şi turburători”. Iar Ulysse de Marsillac, fin observator al realităţilor româneşti de secol al XIX-lea, le descrie succint vestimentaţia, o combinaţie de lux oriental şi eleganță apuseană, în care jambierele arnăuţeşti brodate încă mai supravieţuiau, dar locul giubelei incomode purtate de boierii fanarioţi fusese luat de „tunică strânsă pe talie, împodobită cu galoane de aur”.

Amenințați cu bătaia la tălpi și liniștiți doar de arnăuții principelui

Răpirea Elenei de către Scarlat, nu era pentru Iancu Caragea un „mic lucru”. Oricum ar fi stat lucrurile, afacerea s-a aranjat fără vărsare de sânge. Poate tulburările pricinuite de mişcarea lui Tudor Vladimirescu, poate asprimea cu care primul domn pământean Grigore al IV-lea Ghica pedepsea aspru «lesnirea de a da cu pistolul», cum se exprima foarte plastic Ion Ghica, au liniştit temporar spiritele. Oricât ar fi fost de agitat, tineretul acesta nu era lipsit de oarecare măsură sau… mai bine zis… tremura de frica celor doi şefi de arnăuţi care conduceau garda principelui, Negreanu şi Măciucă. Ştiau ce însemna bătaia la tălpi, pedeapsa aplicată uneori chiar de domnitor în persoană, căutătorilor de gâlceavă. Toţi cei care îi cunoşteau însă pe protagoniştii dramei aflate încă în faşă puteau fi convinşi că răfuiala era doar amânată. Aceasta, deoarece nici Scarlat nu ţinea să se astâmpere, gata de a-şi înfrunta orice rival care ar fi râvnit la inima şi mâna Elenchii. 

Scarlat rămâne cu fata, fratele și cumnatul se omoară între ei

La 11 ani de la răpirea și fuga celor doi îndrăgostiți, Iancu Caragea, fratele Elenei, avea să-l provoace la duel pe tovarașul său de aventuri, Dumitrache Bărcănescu, fratele lui Scarlat. Într-o zi de sfârşit de martie a anului 1927, la una din petreceri, pe când se întorceau în Bucureşti, într-o căruţă cu patru cai, se găseau trei tineri: Iancu Caragea, Dumitrache Bărcănescu şi Iancu Crețulescu, poreclit Ursu mai târziu, pentru că o ursoaică îi ”dezmierdase” obrazul cu labele ei. Cei doi dintâi, luându-se la ceartă, se duelează, trag cu pistoalele unul într-altul. Peste trei zile, două dricuri se urmau unul după altul, ducând la locaşul cel veşnic pe doi din tinerii cei mai frumoşi ai Bucureştilor”, scria Ion Ghica. ”Păcat, mare păcat!”, vor fi exclamat contemporanii, dezamăgiți, poate, și de faptul că o vreme, din cauza doliului, se vor fi oprit și seratele muzicale selecte date de familia Bărcănescu, știut fiind faptul că în casele Ecaterinei Bărcănescu, soția ispravnicului județului Prahova Scarlat Bărcănescu Senior, avuseseră loc primele concerte de muzică „grea” din oraș, cu bucăți din compozitori celebri: Händel, Bach sau Rameau.

A fugit de un duel cu consulul austriac

Când consulul austriac Herr von Liehmann, prezent într-o vizită la Bucureşti, a curtat-o pe Elena Caragea, marea cucerire a lui Bărcănescu, Scarlat a scris un pamflet defăimător la adresa sa, pe care l-a pus în circulaţie în timpul unui bal. După ce i-a căzut şi lui în mână un astfel de bileţel, Liehmann l-a provocat la un duel cu pistoale, pe care tânărul crai l-a acceptat fără să clipească. Lupta urma să se dea în Grădina lui Scufa, unul dintre tradiţionale locuri ale vremii dedicate protipendadei bucureştene. Toată lumea a aşteptat cu sufletul la gură duelul, doar că Bărcănescu, din laşitate, nu s-a mai prezentat.

Citiți mai multe astfel de povești în cartea Povești tulburătoare de iubire din vechii București, de Dan Silviu Boerescu. Cartea apare mâine împreună cu Jurnalul.