Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Citind cartea lui Alexandru Petria, "Convorbiri cu Mircea Daneliuc" (Editura Adenium, Iaşi, 2013), constaţi că Mircea Daneliuc poate fi tăiat în bucăţi şi dat la ziarişti ca să trăiască şi ei. I-ar sătura pe toţi. Are darul de a scoate titluri de primă pagină din orice enunţ. Și, odată pornită, rotativa trage uniform şi unge cu tuş gros şi cu vitriol tot textul, până la ultimul cuvânt. Nu există momente de subţiere, de scădere a tensiunii, indiferent care ar fi subiectul. Lui Alexandru Petria îi va fi fost uşor să scoată din discuţiile lui cu Mircea Daneliuc o carte care ţi se lipeşte de mână de la prima ochire. Iar după ce o citeşti dintr-o răsuflare o mai răsfoieşti un timp, aşa cum ciuguleşti bomboanele de pe tort după ce te-ai săturat. (În cazuri extreme, de pe colivă). Aşa că vă îndemn: "Nu daţi banii pe prostii,/ Citiţi clasici cât sunt vii!".
Cartea asta trebuia să existe pentru că Mircea Daneliuc nu apare la televizor, nu-l ştim, tocmai într-o vreme când e multă nevoie de Mircea Daneliuc. Nu l-am mai văzut de când candida la Primăria Capitalei. Avea un program construit cu migală de regizor; urma să întroneze ordinea în platoul de filmare numit Bucureşti, plin de figuranţi şi de vedete. Dacă ar fi fost ales, ar fi instituit o amendă şi pentru scuipatul pe stradă. Îmi amintesc replica lui: "Alo, domnu', v-a căzut ceva din gură!" Dar n-a fost să fie, bucureştenii au ales scuipatul. Pe urmă a dispărut. Este personajul misterios, filmat numai la nivelul picioarelor şi din spate. Se ştiu puţine lucruri despre el. Sunt patru ani încheiaţi de când nu a mai scos niciun film. Se aude că a renunţat. A trecut la literatură, publică mai repede decât apucăm noi să citim. Cititul fiind o treabă obositoare. Nici măcar actorii care au jucat în ultimul film, "Cele ce plutesc", nu au citit cartea cu acelaşi nume. "La cineaşti se păstrează tăcerea. Ai un film la televizor, ai o lansare pe undeva, nu te deranjează nimeni cu telefonul, ca şi cum ce s a văzut nu există. Omerta. Sunt unii care îşi invită confraţii la premiere; acolo n au încotro, trebuie să dea ceva din ei care să nu i angajeze, se apropie, iau autorul în braţe şi i şoptesc cu sinceritate: te sărut…" (p. 51).
Colegii de breaslă, cineaşti şi scriitori, sunt discreţi şi neinteresaţi de ce mai face domnul Mircea Daneliuc. Dar noi, ăştia flămânzi de senzaţional finuţ, de cancan livresc, oameni care ne-am mâncat porţia de eroism în sălile de cinema, privindu-i filmele, (Vă amintiţi: "Cum? N-ai văzut filmul lui Daneliuc? Aşa de fricos eşti?"), noi tare am mai vrea să-i vedem faţa. Și Alexandru Petria, mânuind reflectorul propriilor curiozităţi, ni-l luminează în cartea asta. Nu prea tare, că regizorului nu-i plac gros-planurile şi lumina puternică, dar destul cât să-l recunoaştem în penumbră şi să muşcăm din el. Fiindcă, da, Mircea Daneliuc a fost şi este o hrană bună. Păcat că poporul s-a cam stricat la stomac şi nu mai suportă decât o alimentaţie uşoară, cu înlocuitori, şi căcat cu linguriţa. Sper ca acest cuvânt urât să nu-l oripileze pe suavul poet Alexandru Petria.
Întrebătorul Petria şi răspunzătorul Daneliuc nu s-au văzut la faţă decât la lansarea cărţii. Dialogul s-a purtat pe net. Avem de a face cu un interviu scris. Dar nu se pierde nimic din prospeţimea, din spontaneitatea unui dialog faţă în faţă. Mircea Daneliuc, din câte ştiu, vorbeşte la fel de bine cum scrie. Are ideile pe ţeavă, pregătite şi calibrate în ani de zile de experienţe şi reflecţii, nu trebuie să scotocească după ele prin memorie ori să le însăileze pe loc, ca atleţii talk-show-urilor. Iar cum le formulează, mai rar cineva. Parol! Aşa că peste răspunsurile lui scrise, poate la prima mână, poate pritocite cu ştiuta lui acribie, suflă un vânt jucăuş de primăvară a minţii, de sărbătoare a stilului.
Mircea Daneliuc, scriitorul, vine – să nu uităm – din Mircea Daneliuc scenaristul, actorul şi regizorul. În cartea asta joacă un rol de compoziţie care ar putea să fie chiar rolul vieţii lui, adică poate aşa e şi în realitate. Când nu vrea să spună ceva despre sine, preia controlul şi mută macazul discuţiei: să vorbim despre altceva, asta nu interesează pe nimeni, asta nu-mi place, nu am ce spune, să trecem mai departe. Refuză cu obstinaţie să vorbească despre femeile din viaţa lui şi despre pensie. Mă aşteptam ca Alexandru Petria, autorul unor poeme licenţioase la care a roşit şi Facebookul, să limpezească dublul mister printr-o singură întrebare: "Domnule Daneliuc, cât o aveţi?" Dar s-a abţinut.
Cu mare greu se lasă convins Mircea Daneliuc să povestească despre iubirea juvenilă pentru eleva R., al cărei nume îl scrijelise pe interiorul aripii de la bicicletă. Scrijelit, cum altfel?, cu sula – după ce a încercat cu un cui şi n-a mers. Iar când vorbeşte despre copilul care a fost, Mircea Daneliuc înşiră trei anecdote, numerotate de la 1 la 3 şi formulate la persoana a treia. Vorbeşte ca despre un străin care poartă acelaşi nume şi cu care, ce ciudat, a împărţit aceeaşi biografie până la sfârşitul adolescenţei, când a devenit spermatozoid. Adică unul dintre numeroşii candidaţi la Regie care asaltau an de an ovulul IATC cu speranţa de a pătrunde. A intrat la a cincea încercare.
Ce are Mircea Daneliuc de spus despre spune în cărţile lui. Amintirile sunt o stare. Când le povesteşti, devin fapte. "Scrisul nu poate fi decât o divulgare a intimităţii profunde, o dezvirginare", postulează co-autorul.
De asemenea, refuză de multe ori să dea nume. Dar trimiterile sunt atât de clare, încât ne dăm seama imediat cine sunt Regizoretele care citeşte scrisori de protest la Antena 1, Marele Maestru Pistolar care dă pe după deget cinematografia românească şi combate în Senat, Dumnezeu să-l ierte, Rockerul şi aşa mai departe.
Zgârcit la întâlnirea cu oglinda trecutului, Mircea Daneliuc dă cu amândouă mâinile din lada scriitorului. Într-un excelent capitol dedicat artei sale, aflăm poveşti despre filmele sale, desapre lupta cu cenzura, aflăm cum s-a apucat el de literatură la 50 de ani (scenariile de până atunci n-or fi fiind tot literatură?), cum îi vin ideile, cum le pune pe hârtie, cum îşi finisează textul, vorbeşte despre construcţia solidă a romanelor: "O carte fără construcţie, adică ieşită din pix, atunci când la intervale ce par inspirate se aşază el pe hârtie ca să înnoade formele unor pulsiuni de moment, sfârşeşte prea des năruindu se din interior, adică devenind plată şi stricând ce e bun în faţă şi după. Fiecare scriem ceea ce ne ar plăcea să citim". Apoi umblă de la o editură la alta să-şi publice cărţile, iar editorii se fac că au altă treabă. Din cărţile publicate până acum, paisprezece am numărat, a câştigat cât de un plin de benzină, când era mai ieftină. Dar nu dezarmează. La 70 de ani e plin de viaţă şi de idei. (E o vârstă frummoasă. Abia aştept să ajung şi eu la 70 de ani. Atunci voi scăpa de ratele la casă. Presupun că la fel de nerăbdătoare să îmbătrânească e şi Ioana Băsescu.)
Când intră într-o analiză politică, literară, cinematografică şi te aştepţi să peroreze de sus, de la catedră, el coboară lângă tine şi te trage de mânecă: vrei ceva tare? Și îţi vorbeşte despre tinerii regizori "împotmoliţi în bacalaureat", despre "criticii excremenţiali", despre "băieţii râzăreţi" sau "mamuţii lânoşi" din administraţia culturii. Despre filmele de astăzi, cu bugete de peticeală, cu două personaje într-un apartament – iar peste puţin timp cu două personaje într-o cabină telefonică.
Unde dă Mircea Daneliuc cu epitetul curge sânge. Sunt pasaje de o virulenţă apocaliptică, monstrul arde cu suflarea lui lumea pe care e supărat. Lumea din care s-a exilat în chiar interiorul ei. Dar ceva mai încolo acelaşi monstru se înfioară povestind despre felul misterios în care imaginaţia pare să provoace realitatea. Exact când scria fraza "Simţeam cu nu o voi mai vedea niciodată" a sunat telefonul şi a aflat că i-a murit mama. Un actor al cărui personaj e înjunghiat de nişte ţigani în "Senatorul melcilor" va fi înjunghiat şi în realitate, după filmări, într-un tren. Iar rockerul din APA DIN CIZME primeşte în carte un rinichi de la soţia sa – asemănător cu ce avea să se întâmple peste vreo zece ani cu personajul real. (L-aş ruga pe Mircea Daneliuc să scrie pe o hârtiuţă că am primit toate salariile restante. Are mână bună, am încredere în el. Arta sa e mai puternică decât realitatea.)
Mircea Daneliuc spune că scrie doar ca să nu se sinucidă. Nu crede – şi repetă asta – că filmele şi cărţie lui (sau ale altcuiva) pot schimba lumea. Îmi permit să-i aduc la cunoştinţă că pe mine, parte a lumii, filmele lui m-au schimbat. Asta mărturiseşte şi Alexandru Petria în carte. Și mai sunt mulţi, mulţi, toţi cei care umpleau cinematografele în vremea de agonie a dictaturii, la "Glissando", la "Iacob", ca sa tragă o gură de libertate în spaţiul ăla închis. Ni se părea un gest de frondă să mergem la filmele astea. Le ştiam pe de rost. Mircea Daneliuc avea curajul să se bată cu cenzura pentru filmele lui, rezista de unul singur în faţa regimului, iar noi, cum să spun, nu rezistam prin cultură, ci prin rezistenţa lui. Fără acest exerciţiu de libertate n-aş fi ieşit în stradă la revoluţie, aş fi crezut că e o coadă la ceva. Fiindcă nu supsesem libertate de la mama, nu îi ştiam gustul. Dar datorită lui Mircea Daneliuc am recunscut-o imediat când am simţit-o.
Dintre numeroasele contre cu regimul, povestite în carte, chiar mai puternic decât renunţarea la carnetul de partid mi s-a părut alt gest. Am râs şi am plâns citind. Daneliuc prinde o bursă Fulbright şi stă şase luni în statele Unite. "S a aprobat bursa, au şi răspândit zvonul în Bucureşti că, aşa nemernic cum mă arătasem în filme, am trădat şi patria mamă. Pe mine, însă, mă ardea de ulei… Aveam raţie lunară şi mă rodea ideea că va încăpea în bucătăria vreunui miliţian. Ce poţi să faci? M am dus la un notar de acolo, am plătit în dolari şi mi a eliberat o declaraţie cu timbru sec că cedez litrul de ulei unei domnişoare rămase la mine n apartament."
E poate singurul caz când printr-un act al statului american se reglementează regimul de proprietate al unei banale sticle de ulei într-o ţară socialistă şi nu prea prietenă. La nivel simbolic, lovitura e colosală. Mai mare ruşine nu putea regimul păţi.
Criticilor literari le bate cuie în cap. Critici de cinema nu există, n-au cum să se formeze în lipsa unei tradiţii, doar nişte doamne care se lubrifiază la Tarantino, dar chirăie şi cad pe spate la nişte scene mai tari din "Patul conjugal". Actorii, care practică o meserie lipsită de demnitate, la noi, sunt desenaţi cu băţul de chibrit pe un strat de praf de puşcă: "Ai putea crede că unde se hrănesc cu Shakespeare şi jăratec au numai lumină în ochi şi pe buze. Stai de vorbă cu ei. S a terminat un spectacol, uită harnic orice ca să facă loc rapid la ce va să vină. Altfel, nici n ar putea să profeseze. Sunt unii mai avantajaţi de fizic sau voce, cei care iau de obicei eroul cen¬tral. Astfel îşi consolidează ideea că ar fi actori mari, căci nu rezultă că eşti important dacă faci o creaţie adevărată din viaţa unui personaj amărât. Trebuie să fie o personali¬tate ceva, Lincoln, Hamlet sau Robespierre. Numai ăştia îţi fac reputaţia. Cu toate că am cunoscut destui care s au făcut după asta şi directori în teatru şi miniştri sau demnitari şi n au lăsat în amintire o boabă, o scenă minoră din toţi hamleţii lor şi spartaci. Nu sunt decât un inventar sec de roluri, viaţa de scenă prin care au trecut – un CV. La film tocesc rolul, acolo, la cadru, când e chemat la apa¬rat deschide un sertăraş – au sertare în cap – şi scot rapid o mâhnire, o consolare, o indignare, după caz, cum se cere." (p.97). Iată-l vorbind şi despre câinele său: "Apare în câteva filme, şi în Proba, şi în Glissando, deoarece participa şi la scrierea scenariului, şi la filmări, şi la montaj, şi la mixaj, ştia mai mult cinema decât mulţi pe care i am cunoscut."
Când întrebătorul îl saltă brusc pe culmile înţelepciunii, de unde începe şi ridicolul, – "Ce credeaţi că e viaţa, ce credeţi acum că este?" – Mircea Daneliuc îl trage înapoi pe pământ: "Ar trebui să dau o tură pe internet. Acolo circulă o mare colecţie de cugetări proferate de filozoafe pensionate din bucătării."
Umorul, ironia, sarcasmul, cinismul dau culoare şi vitalitate sângelui care irigă acest trup viu numit carte. Iată, acesta este trupul lui.
Citește pe Antena3.ro
