Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Al zecelea copil al unei vechi familii aristocratice din Bretagne, François-René și-a petrecut adolescența la castelul Combourg și a studiat la colegiile din Dol și Rennes. „Fiind nevoit să-și întrerupă cariera militară în urma izbucnirii Revoluției, călătorește în America de Nord (1791). Revenit în Franța, se căsătorește cu Céleste Buisson de la Vigne, pentru care nu are sentimente de afecțiune, apoi emigrează în Anglia (1792-1800), unde trăiește o viață de privațiuni. Publică Essai sur les révolutions (Eseu despre revoluții) (1797). În 1800, se întoarce în Franța și publică povestirea Atala (1801), care obține un succes imens. În 1802, publică Génie du christianisme (Geniul creștinismului), operă de circumstanță.”, nota cercetătoarea Angela Ion în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012).
Diplomat de carieră
Facem loc, în continuare, crochiului: „Chateaubriand este numit secretar de ambasadă la Roma (1803-1804), dar, devenind ostil împăratului Napoleon după moartea ducelui d’Enghien, demisionează și pleacă într-o călătorie în Orient (1806-1807), în urma căreia va publica epopeea în proză Les Martyrs (Martirii) (1809), precum și Itinéraire de Paris à Jérusalem (Itinerar de la Paris la Ierusalim) (1811). În 1811 este ales membru al Academiei Franceze, dar i se interzice să pronunțe discursul de mulțumire, care conținea un elogiu călduros al libertății. Compune (1811-1812) o tragedie în versuri, Moïse, reprezentată la Versailles, fără succes, în 1834 și reluată abia în 1919 de Antoine. În timpul Restaurației, este numit ambasador la Berlin (1821), la Londra (1822) și ministru de Externe (1822-1824). Participă la Congresul de la Verona (1823), sprijinind declararea războiului din Spania pentru restabilirea monarhiei absolute. Decepționat de Bourboni, este deseori în opoziție, susținând monarhia constituțională și libertatea presei.”
Memorii de dincolo de mormânt
Pe fir: „Începând din 1818, Chateaubriand este legat de Juliette Récamier printr-o afecțiune profundă care va dura până la sfârșitul vieții. În 1826 publică povestirea Les Aventures du dernier Abencérage (Aventurile ultimului Abencérage) și epopeea Les Natchez; în 1827 apare Voyage en Amérique (Călătorie în America). După Revoluția din iulie 1830, ostil lui Ludovic-Filip d’Orléans, trece din nou în opoziție și își consacră timpul ultimelor sale opere: Vie de Rancé (Viața lui Rancé) (1844) și, mai ales, Mémoires d’Outre-Tombe (Memorii de dincolo de mormânt), opera sa capitală, proiectată încă din 1803, căreia îi consacră ultimii cincisprezece ani ai vieții. Se stinge din viață la Paris și este înhumat solemn la Saint-Malo, în solitarul mormânt de pe stânca Grand-Bé.”
Mare poet, mare mincinos
„M-am aflat între două secole, ca la confluența a două fluvii; m-am avântat în apele lor tulburi, îndepărtându-mă cu regret de vechiul țărm unde mă născusem, înotând plin de speranță către un țărm necunoscut”. „Prin această frază din „Prefața testamentară” la Mémoires d’Outre-Tombe - publicată în 1834 și reluată în penultimul capitol din ediția definitivă - Chateaubriand și-a definit nu numai locul în istorie, ci și opțiunile și refuzurile în politică și literatură, contradicțiile pe care istoricii literaturii nu încetează să le comenteze de aproape două secole, acumulând argumente pro și contra într-un proces neîncheiat nici astăzi.”, opina biografa Angela Ion. Dar să facem loc portretului pe care i l-a schițat copilului teribil al literaturii franceze de secol XIX: „Mare poet, dar emfatic, artificial și nesincer; sensibil și receptiv la frumos, dar cel mai ingenios inventator de atitudini spectaculare; veșnic îndrăgostit, dar incapabil de dăruire totală; campion generos al unor cauze pierdute, dar orgolios și ambițios; martor lucid și artizan al evenimentelor istorice, dar preocupat în primul rând de propria-i glorie și de ceea ce va crede posteritatea despre el – toate acestea compun imaginea uneia dintre cele mai proeminente personalități din prima jumătate a secolului al XIX-lea.”
Celebritatea a venit din senin
Mai mult (și mai bine): „Intrat pe scena literaturii și a politicii în zorii unui secol de transformare în profunzime a societății franceze, la răspântia dintre o lume care apunea și alta care-și croia drumul, traversând grave crize materiale și spirituale, Chateaubriand a fost primul scriitor francez care a exprimat neliniștea unei epoci de criză, sentimentul modern al alienării și, în același timp, dorința de plenitudine, de frumos și fericire a noilor generații. L-au făcut celebru două povestiri relativ scurte, Atala (1801) și René (1802), menite să ilustreze Geniul creștinismului, operă de circumstanță, cum a numit-o el însuși, scrisă cu intenția nemărturisită de a sprijini politica Primului Consul Napoleon Bonaparte de împăcare cu Biserica. Urmărind povestea, de o simplitate clasică, a dragostei cu sfârșit tragic dintre tinerii natchezi Atala și Chactas, cititorii descopereau, plini de încântare, o anume prospețime a sentimentelor de iubire, dar mai ales somptuoasa evocare a nesfârșitelor întinderi ale savanei americane, străbătute de «Geniul aerului care-și scutura părul albastru», parcă auzind cum suspină «sufletul singurătății», toată acea magie a prozei poetice care avea să-i aducă lui Chateaubriand apelativul de «l’Enchanteur», dat de prietenul său, filosoful și moralistul Joubert.”
„Le mal du siècle”
În completare: „Subiectul nu era nou, iar erudiții – acești Sherlock Holmes ai fanteziei, cum i-a numit, spiritual, Claude Roy – au stabilit sursele de inspirație (îndeosebi Joseph Bédier), dovedind, neiertător, că, dacă într-adevăr Chateaubriand a petrecut cinci luni în America de Nord, el n-a pus niciodată piciorul acolo unde a trăit eroina sa, în Florida și pe malurile fluviului Mississippi. Cu toate acestea, succesul povestirii a fost impresionant, cinci ediții succedându-se într-un singur an. Prin stilul de o remarcabilă splendoare și prin incantația frazelor, al căror ritm, amplu și solemn, sugera limbajul cadențat al versurilor, Atala anunța un secol de poezie. Un an mai târziu, René avea să dea consistență unuia dintre marile mituri ale romantismului francez, «le mal du siècle», sentimentul insatisfacției și al însingurării, prima manifestare a melancoliei omului modern, confruntat cu o lume contradictorie. Refuzând să accepte realitățile sociale ale vremii, toți scriitorii epocii romantice au resimțit, într-un fel sau altul, imposibilitatea de a se adapta la aceste realități, dar unii dintre ei au transformat nemulțumirea în revoltă, opoziție, protest, ca Lamartine, Hugo sau Vigny.”
Limite fără valoare
„Pentru Chateaubriand și eroul său René (numit intenționat cu al doilea prenume al creatorului său) - urma cercetătoarea Angela Ion - «le mal du siècle» înseamnă un sentiment de solitudine și dezamăgire, dorința de evaziune, dublate de un orgolios sentiment al superiorității personale. Ca și succesorii săi Obermann, Adolphe, Amaury, Octave și atâția alți «copii ai secolului» contaminați de el, René suferă de un acut sentiment de inutilitate și de plictiseală: «Sunt acuzat că am gusturi schimbătoare, că nu mă pot bucura mult timp de aceeași himeră, că sunt prada unei imaginații care se grăbește să guste până la capăt plăcerile, ca și cum ar fi copleșită de durata lor; sunt acuzat că depășesc întotdeauna ținta pe care o pot atinge: vai! eu caut doar un bun necunoscut, al cărui instinct mă urmărește. Este oare vina mea dacă peste tot găsesc opreliști, dacă ceea ce e limitat n-are pentru mine nici o valoare?» Nici tristețea fără obiect de care e copleșit René nici sentimentul deșertăciunii tuturor lucrurilor nu erau o temă nouă în literatură; dar «le mal du siècle» nu era pentru Chateaubriand o simplă constatare sau un prilej de disertații, ci o obsesie fundamentală născută din întâlnirea unui temperament cu anumite circumstanțe istorice, sursa profundă din care se va alimenta opera sa capitală, cea care-i asigură astăzi un loc privilegiat în literatura franceză, Mémoires d’Outre-Tombe.”
3 cărți copiate de doamna Récamier
În fuga acuarelelor: „Timp de patruzeci și cinci de ani, din 1803 până la sfârșitul vieții, proiectul și manuscrisul Memoriilor l-au însoțit în toate etapele carierei politice și literare, care avea să-i mai rezerve multe succese și decepții. Istoria elaborării Memoriilor începe așadar în 1803, în timpul primei sale șederi în Italia, când, secretar de ambasadă la Roma, Chateaubriand se gândește pentru prima dată să-și scrie memoriile (Mémoires de ma vie [Memoriile vieții mele]). Instalat în 1807 la proprietatea sa Vallée-aux-Loups, reia proiectul în 1809, precizându-și intențiile într-o scurtă prefață: «Vreau, înainte de a muri, să mă întorc la anii mei frumoși, să explic inexplicabila mea inimă...». În anii următori, la Paris, în intervalurile dintre luptele sale politice, la Berlin și la Londra, în răgazul lăsat de obligațiile de ambasador, continuă să redacteze episoadele povestirii sale. Primele trei cărți din această primă versiune sunt copiate de doamna Récamier în iarna anului 1826. După Revoluția din iulie 1830, retras din viața politică, Chateaubriand reia redactarea Memoriilor; în 1833, el încadrează cele patru părți ale Memoriilor între o «Prefață testamentară» și o concluzie despre «Viitorul Lumii».”
Înșelat de editori
Mai departe: „Începând din februarie 1834, un grup de privilegiați (printre care Sainte-Beuve, Edgar Quinet, Ballanche, Mathieu și Adrien de Montmorency ș.a.) asistă la lectura Memoriilor în salonul Juliettei Récamier de la Abbaye-aux-Bois, citite de J.-J. Ampère și Charles Lenormant. Prima versiune a Memoriilor este terminată în 1841, dar Chateaubriand le revizuiește în 1845, 1846 și 1847, modificând sensibil unele capitole, în vederea publicării lor în foileton: căci, în 1836, încheiase cu editorii Delloye și Sala un contract pentru publicarea Memoriilor în volum, însă numai după moartea sa, iar în 1844, spre supărarea lui Chateaubriand, aceștia îi vânduseră lui Émile de Girardin dreptul de publicare a Memoriilor în foileton (înainte de apariția în volum). Primul foileton a apărut în octombrie 1848, la puțin timp după moartea lui Chateaubriand, iar ultimul, la 3 iulie 1850. Intenția, mărturisită lui Joubert, de a prezenta posterității numai «ceea ce este frumos», trecând sub tăcere slăbiciunile omenești, un parti-pris de stilizare estetică și morală, conferă Memoriilor lui Chateaubriand un statut particular: o operă lirică și epică, un lung poem în proză, nicidecum un document de un adevăr irefutabil despre viața lui Chateaubriand și despre epoca în care a trăit. Inspirația cea mai profundă a Memoriilor lui Chateaubriand se află în experiența spirituală majoră a romantismului francez, în ideea devenirii, în sentimentul duratei interioare și în conștiința timpului istoric.”
Miracolul memoriei involuntare
Aproape de final: „Printr-un procedeu de «supraimpresiune» (surimpression), suprapunerea momentului în care Chateaubriand își amintește și a momentului de care își amintește, trecutul și prezentul se luminează și se explică reciproc. Chateaubriand a descoperit, înaintea lui Nerval și a lui Proust, «miracolul memoriei involuntare» (G. Poulet), experiența reînvierii trecutului prin șocul invizibil al amintirii și al clipei prezente, provocat de o realitate a lumii înconjurătoare, de o senzație regăsită. Proust însuși scria, în Le Temps retrouvé, că lui Chateaubriand cântecul unui sturz în parcul din Montboissier sau o boare de vânt încărcată cu parfum de rezeda, care-i aminteau întâmplări și vremuri de demult, i-au inspirat pagini de o valoare infinit mai mare decât evocarea marilor date ale Revoluției și Imperiului. Căci Mémoires d’Outre-Tombe au fost concepute de Chateaubriand în primul rând ca o căutare a propriei conștiințe, a unității și continuității propriei personalități. «Scriu în principal ca să-mi dau socoteală mie despre mine însumi» - nota el în 1809.”
Tată taciturn, mama pioasă, soră delicată
Fir întins până la capăt: „Plecat «în căutarea timpului pierdut», Chateaubriand evocă, cu o inimitabilă artă de a face să retrăiască figuri și locuri din trecut, copilăria și adolescența petrecute în austerul castel gotic Combourg, în tovărășia unui tată taciturn, a unei mame pioase și a delicatei surori Lucille, din dorința de a explica «inexplicabila sa inimă», de a dezvălui sursa cea mai îndepărtată și profundă a unor neliniști și tristeți care-l vor însoți toată viața, îndemnându-l să caute compensații în iubire, glorie, călătorii pe drumurile Americii, Orientului și Europei. În «frumoasele doamne» («les belles Madames») care o iritau pe austera sa soție, dar care lui Chateaubriand i-au înfrumusețat viața, Pauline de Beaumont, Nathalie de Noailles, Cordelia de Castellane, Hortense Allart sau Juliette Récamier, Chateaubriand a căutat întruchiparea visului său din tinerețe, «Silfida» ideală. Frumoasa și inteligenta Juliette Récamier s-a apropiat cel mai mult de idealul conceput în anii îndepărtați ai tinereții. Portretul ei domină în templul pe care i l-a dedicat Chateaubriand, silueta ei elegantă și surâzătoare se plimbă pe toate aleile Memoriilor: «Apropiindu-mă de sfârșit, mi se pare că tot ce mi-a fost drag în viață mi-a fost drag prin doamna Récamier și că ea este sursa ascunsă a afecțiunilor mele»”.
177 de ani s-au împlinit în 4 iulie 2025 de la moartea lui François-René de Chateaubriand.
„Adesea oamenii de geniu și-au anunțat sfârșitul prin capodopere: e sufletul lor care-și ia zborul.”, François-René de Chateaubriand
„Mare poet, dar emfatic, artificial și nesincer; sensibil și receptiv la frumos, dar cel mai ingenios inventator de atitudini spectacular.”, Angela Ion, cercetătoare
„Scriu în principal ca să-mi dau socoteală mie despre mine însumi.”, François-René de Chateaubriand
„Chateaubriand? Veșnic îndrăgostit, dar incapabil de dăruire totală; campion generos al unor cauze pierdute, dar orgolios și ambițios; martor lucid și artizan al evenimentelor istorice, preocupat în primul rând de propria-i glorie.”, Angela Ion
„M-am ocupat de pace și de război; am semnat tratate și protocoale; am asistat la asedii, congrese și conclavuri; la reconstituirea și demolarea tronurilor; am făcut istorie, și puteam s-o scriu…”, François-René de Chateaubriand
Citește pe Antena3.ro
