Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Prezentat, răscolit, cercetat, împuns, lăudat, periat până la saturație, în special după revoluția din 1989, Constantin Noica a rămas, poate, mai cunoscut astăzi ca om decât ca filosof. Biografiile trase în rame academice, ori romanțate au luat-o de multe ori înaintea operei. Până la urmă, câți dintre noi se pot lăuda c-au citit integral scrierile lui Constantin Noica? Scrierile lui, nu amintirile altora despre cărțile/învățămintele lui! În pripa acestei observații vă propun mai jos 7 „icoane” ale gândirii lui Noica, 7 idei despre câteva dintre cele mai proeminente repere ale unei culturi fie ea și mici, cum este considerată cultura noastră.
1. Școala ideală
Prima acoladă am desprins-o din „Jurnalul filosofic” al lui Constantin Noica și vizează educația, în tonuri șocant de actuale: „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. (Dar nici asta nu trebuie să le fie spus). Discipolul vine la tine să-ţi ceară. Tu trebuie să-l înveţi că n-are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-l laşi să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană. Şi cel mai frumos sfârşit al tău - fertilitate! - e să te năpădească buruienile”.
Exemple, nu lecții
„Gândul Şcolii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. Chiar unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai lecţii. O carte pe care o scoţi din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în linişte, sau un exemplu de seninătate intelectuală, sunt mult mai educative decât o lecţie. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee şi încep să încoporeze şi ei una. (Poate «gândul unic», de care vorbea Pârvan). Cred că şcoala asta trebuie făcută”.
2. Femeia și bărbatul
Altă acoladă, același jurnal: „Maria şi Marta - Maria care stă la picioarele Mântuitorului, Marta care roboteşte prin casă, ursuză - sunt în fond fiul risipitor şi fratele. Dar destinul fiului e să se piardă în acţiune, pe când al Mariei e să se piardă în contemplaţie. E toată distanţa dintre spiritul masculin şi cel feminin, aci. Oamenii se definesc după felul cum se pierd. Ce are de dat un spirit feminin? O singură fericire, un singur extaz. Şi toată tehnica feminităţii e de a pulveriza acea fericire în nenumărate fericiri, într-o succesiune şi devenire de fericiri minore. Căci ea pleacă de la fiinţă (Simmel!) şi atunci caută devenirea şi diversul; în timp ce bărbatul pleacă de la devenire, şi e însetat de fiinţă, de unitate”.
3. De la muzică (Bach) la filosofie
Despre muzică, cu sinceritate: „Am ieşit în seara aceea repetând tema unică din Passacalia lui Bach cu sentimentul că dacă aş pierde-o, aş rămâne gol. Spaima de a fi părăsit, numai muzica ţi-o dă cu adevărat. Nu cunosc nimic mai detestabil, în muzică, decât finalul Simfoniei a cincea de Beethoven. Cu un sfert de oră înainte de a sfârşi, simţi că va sfârşi; că a sfârşit. Bach nu poate sfârşi. De aceea sunt finalurile lui atât de frumoase. Nu o repetiţie, nu o concluzie bine punctată, ca la Mozart sau Beethoven. Ci sfâşiere; efort zadarnic de înnoire: greutatea despărţirii de materia, somnul, vraja muzicii, - dacă n-a obţinut, printr-o miraculoasă schimbare de ton, transfigurarea”.
Greutatea despărţirii de somnul vieţii
Mai mult: „În cartea aceea extraordinară (mediocru scrisă, supărător de ditirambică, totuşi extraordinară) a Annei Magdalena Bach despre soţul ei, regăsesc, de astă dată pe registrul vieţii lui Bach, aceeaşi greutate de a sfârşi. Sunt sfârşituri în sfârşitul său, ca în muzică. Putea sfârşi după ce dictase lui Altnikol, ginerele său, în noaptea din urmă, acel: «Sunt înaintea Scaunului Tău, Doamne». Dar nu sfârşeşte încă. Puţin înainte de-a muri îi revine, pentru câteva clipe, vederea, de câtva timp pierdută; revede pe toţi ai săi, iar când Magdalena îi arată un trandafir roşu, el rosteşte acel: «Dar sunt culori mai frumoase acolo unde mă duc» care ar putea fi încă un sfârşit. Iar abia când cere Magdalenei să-i cânte ceva şi ea începe - ce voce va fi avut? - coralul pe care-l vor intona cu toţii, Bach sfârşeşte cu adevărat. E greutatea despărţirii de somnul vieţii. Dacă iubiţi muzica - pierderile, curgerile, creşterile; dacă vă plac geometria şi rigoarea, fără să vi se împietrească inima şi mintea; dacă aveţi un dram de nebunie şi un munte de măsură - veţi întâlni, cândva, filozofia”.
4. Cele două suflete românești
„Abel este cioban şi Cain plugar. Abel rătăceşte ca Fiul, şi Cain frământă locul, ca Fratele. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel. Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete româneşti: sufletul pastoral şi sufletul agrar. Tot ce e nostalgie şi libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi - spun unii - ţine la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului şi l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem ţara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, maşina, şi-i va mătura pe amândoi, - pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările ţării”.
Valul la români
„Ce curios rol are «valul» și în istoria românească; valul lui Traian şi alte valuri. În fond valul e simbolul mişcării; la noi însă s-a staticizat şi a devenit zid de apărare. Începuturile româneşti constau în încremenirea valurilor”.
5. Omul în cădere
„Nu pot gândi filozofia - scrie Noica - fără să simt o cădere, aproape ca în religie. Undeva a avut loc păcatul. Şi în ordinea cunoaşterii există un paradis pierdut. Poate că e acelaşi mit aci şi acolo, dovedind cât de solidar e spiritul cu sine. Căci, iată, una din principalele certitudini ale filozofiei izvorăşte tocmai din faptul că omul e fiinţă căzută şi mărginită. Dumnezeu, fiinţă nemărginită, există, spune Descartes, de vreme ce eu, fiinţă mărginită, am ideea lui. Cum aş avea-o altfel de la mine, din mărginirea mea? Dar filozofii discută de obicei valoarea acestui argument. Când ar trebui să vadă sensul acestei orientări. Toate miturile ţin, poate, de mitul căderii. Fiindcă dacă n-ar fi o fiinţă căzută, omul n-ar avea nevoie de mituri”.
6. Adevăruri, nu adevăr
Tot din „Jurnalul filosofic”: „Ciudaţi sunt oamenii aceştia care vor adevărul de la filozofie. Adevăruri da, dar adevărul? Adevărul e rezultatul gândirii logice, aşa cum fapta bună e rezultatul trăirii morale. Dar la fel cum nu pui accentul pe fapta bună şi nu preferi actului fapta, tot aşa nu poţi prefera vieţii spiritului adevărul. Toţi ereticii făptuiesc mai bine decât ortodocşii, totuşi sunt eretici. Toţi dogmaticii au adevăruri mai multe decât filozofii, dar n-au filozofie, pentru că n-au viaţă. De unde ideea că filozofia te învaţă adevărul? Te învaţă să gândeşti - nu adevărul. Îţi dă direcţia adevărului. Vorba lui Kant: ca să ştii care e adevărul despre un lucru, trebuie să ai acordul cu acel lucru. Ce poate să însemne adevărul, aşa formal? Există realităţi, nu realitate. Există adevăruri, nu adevăr. De altfel, definiţia adevărului - adaequatio rei et intellectus - e din Evul Mediu, de la un anumit Isaac, de unde o ia şi încetăţeneşte Toma din Aquino. Antichitatea nu s-a prăpădit cu firea după adevăr, idealul era pe atunci contemplaţia, înţelepciunea, sau alteori (Aristotel) regăsirea fiinţei. În Scolastică idealul era regăsirea, pe alte căi, a unui adevăr dinainte dat. Dar adevărul necunoscut şi cu majusculă e o născocire modernă”.
7. Cine/ce suntem
„Ceea ce e absurd la cei care cer simpla libertate pentru buna dezvoltare a omului e că îşi închipuie a şti ce este omul; când de fapt omul e ceva care se defineşte neîncetat. Sunt de partea celui care nu ştie. El are sorţi să capete ceva”.
116 s-au împlinit în această vară (12 iulie) de la nașterea gânditorului Constantin Noica.
„Mă cuprinde deodată neliniştea să mă ştiu străin de mine, de ce am mai bun în mine, şi înţeleg vorba ciudată a lui Augustin: e în noi ceva mai adânc decât noi înşine”, Constantin Noica, filosof
„Fiecare om e o formă de încăpăţânare, adică o idee. Şi-ţi place să vezi care e gestul ideii, care e vocea ei. Cum surâde ea”, Constantin Noica
„Filozofia nu e posibilă decât în oraş, printre oameni, pe pieţele acelea de care nu se dezlipea Socrate. Singură întâlnirea cu celălalt ţi-o dă. Puneţi etaje peste etaje, suprimaţi grădinile şi undeva, lângă o scară de serviciu, se va naşte un filozof”, Constantin Noica
„O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el e o absurditate. Cred că am găsit un motto pentru Şcoala mea. E vorba aceasta extraordinară a lui Leon Bloy: «Nu se ştie cine dă şi cine primeşte»”, Constantin Noica
Citește pe Antena3.ro
