Maeştri pe bandă rulantă

CORESPONDENŢĂ SPECIALĂ DE LA CANNES Da, maeştri pe bandă rulantă! De pildă, numai în ultimele două zile: italianul Marco Bellochio, spaniolul Pedro Almodovar, austriacul Michael Haneke.

Filmul lui Bellochio se cheamă "Vincere", "a învinge", cuvânt rostit într-un discurs de Mussolini, personajul principal al filmului. De fapt, personajul principal e istoria, aşa cum se reflectă ea în oglinda unei melodrame.

Mussolini înainte de a fi Mussolini, zic biografii, pe când era un tânăr socialist, de la cotidianul de stânga Avanti!, a fost iubit de o femeie, Ida Dalser, cu care a avut şi un băiat şi cu care a fost căsătorit religios; din banii ei, care şi-a vândut casa şi toate bunurile ca să-l ajute, Mussolini şi-a făcut propriul ziar, Popolo d'Italia nucleul şi punctul de plecare al viitorului partid fascist. Ida Dalser nu ştia că Mussolini avea deja un copil şi era însurat cu o altă femeie.

Pe măsură ce Mussolini va deveni un personaj tot mai important, Ida Dalser va deveni tot mai indezirabilă - pentru că se încăpăţânează să susţină că e căsătorită religios cu Mussolini, care e tatăl copilului ei, şi pentru că scrie scrisori, în care îşi reclamă drepturile, către toate autorităţile, inclusiv către Papă şi Rege...

Apropo, Mussolini, vedem în film, zice într-un discurs: "Din maţele ultimului papă îl vom sugruma pe ultimul rege"! Ceea ce nu-l împiedică, peste câţiva ani, pe Pius XI să-l numească pe Duce "Omul providenţei"...

Filmul lui Bellochio îmbină spectaculos mărunta melodramă (femeia trădată şi părăsită, obsedată de iubirea ei şi de dreptatea ei), cu paşii mari ai istoriei care calcă totul în picioare. Mica poveste sentimentală cu dictatura care înhaţă Italia. Imaginile de ficţiune cu extraordinare imagini de arhivă, din epocă. Lupta unui om cu marele mecanism.

Femeia va fi internată, cu forţa, într-un ospiciu şi declarată nebună, deşi nu avea decât nebunia de a spune adevărul; va fi despărţită de copilul ei, pe care nu-l va mai vedea niciodată. Copilul creşte la un internat, la maici, într-o noapte iese pe coridor şi împinge jos, de pe soclu, capul uriaş din marmură albă, al tatălui... Amândoi vor muri cu câţiva ani înainte de căderea lui Mussolini, şi vor fi îngropaţi la groapa comună. Istoria îi recuperează.

Într-o secvenţă halucinantă de arhivă îl vedem pe Mussolini ţinând un discurs; la început am crezut că e o satiră, un actor cabotin, care îl caricaturizează pe Duce! Pare incredibil, ce grimase de bufon, ce mimică de bolnav psihic putea să aibă Mussolini, omul aclamat de mulţimi în delir! "Nouă, italienilor, ne e ruşine că un asemenea om a putut fi atât de iubit de un întreg popor! Şi totuşi, îndrăgostirile de tipul ăsta se repetă?", scria, după filmul lui Bellochio, o cronicară italiană, referindu-se, evident, la "berlusconism"...

Alt maestru al competiţiei, Pedro Almodovar, a divizat festivaliştii, cu un film în care unii întrevăd marele premiu, alţii văd o criză de inspiraţie: "Los Abrazos Rotos" ("Îmbrăţişări pulverizate", am putea spune, pentru că îndrăgostiţii din film sunt pulverizaţi într-un accident de maşină).

Avem de-a face, poate, cu cel mai melancolic film al lui Almodovar, o comedie melo, un film cu timbrul lui Almodovar, atât de frust şi atât de sofisticat, atât de natural şi atât de livresc, atât de superficial şi atât de profund - despre iubire, memorie, şi cinema. În acel accident, un regizor de film îşi pierde vederea şi îşi pierde iubita (o Penelope Cruz parcă mai luminoasă şi mai plină de subtilitate ca oricând!).

Un regizor de film orb fiind un nonsens, va continua să trăiască, 14 ani, ca şi când regizorul a murit, scriind sub un alt nume, schimbându-şi identitatea, uitând trecutul, devenind altcineva. Dar, la un moment dat - şi acest moment e inima filmului - se întoarce la cinema, şi la convingerea că "un regizor trebuie să lucreze, chiar şi orb"...

Cât despre maestrul Haneke, după "Pianista", din 2001, prezintă acum cel mai bun film al lui: "Panglica albă". În familia unui pastor protestant, panglica albă e legată, de mamă, la mâinile copiilor, ca să le amintească să fie cuminţi, să le amintească de puritate şi de inocenţă. Dar "Panglica albă" e şi un titlu ironic, pentru că însemnul purităţii va fi, de fapt, însemnul crimei, îngeraşii blonzi pot fi de o cruzime feroce.

Într-un sat nemţesc puritan, sever, ordonat, din ajunul primului război mondial, toată ordinea lucrurilor e răvăşită de un şir de accidente ciudate, de barbarii neînchipuite, culminând cu desfigurarea unui copilaş handicapat, găsit în pădure legat de un copac, cu ochii scoşi. Autorii ororilor vor rămîne necunoscuţi, dar noi ştim cine sunt... Un film alb-negru, în stil clasic, cu o rigoare şi cu o incandescenţă glacială, amintind de Bergman...

Preşedinta juriului, Isabelle Huppert, îi datorează lui Michael Haneke unul dintre cele mai bune roluri ale vieţii ei, rolul din "Pianista", pentru care a câştigat un premiu de interpretare chiar la Cannes. Iar acum, ce situaţie, Haneke e în competiţie cu un film care ar merita... Problema e: ce ar merita? Biata Isabelle Huppert! Cu cât creşte numărul filmelor foarte bune din competiţie, cu atât creşte angoasa de a trebui să aleagă! Duminică seară vom avea, totuşi, un palmares.