Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lev Astanovici Tarasov, aka Henri Troyat, s-a născut la Moscova, în 1 noiembrie 1911, și a murit la Paris, în 2 martie 2007. Romancier, eseist, dramaturg, jurnalist, academician (francez), Tarasov/Troyat este autorul unei opere copleșitoare datorată longevității și vivacității creatoare.
Lev nu împlinise încă șase ani când viața familiei sale (un melanj ruso-german-armean-gruzin) a fost dată peste cap de tăvălugul bolșevic care a înecat în sânge orânduirea imperialistă/țaristă instaurând în cea mai mare țară din Europa un regim comunizant utopic. Proprietari ai unei moșii în Caucaz, temându-se (pe bună dreptate) de noile realității din Maica Rusie, Tarasovii au hotărât să părăsească Moscova. Destinația? Fuga la țară, în Caucaz, apoi în Crimeea, iar de acolo, via Istanbul și Veneția, la Paris, pe Sena. Trei ani a durat această călătorie ce avea să schimbe definitiv destinul micuțului Lev, viitorul Henri.
Distins cu Premiul Goncourt la 27 de ani
„În Orașul-Lumină, unde familia sa s-a instalat până la urmă, viitorul scriitor învață limba franceză cu o guvernantă, face studii liceale, scrie numeroase versuri în limba franceză, obține licența în drept, cetățenia franceză (1933) și devine funcționar la prefectură până în 1941, când renunță la administrație pentru a da câmp liber de manifestare vocației sale literare.”, consemna Silvia Pandelescu în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012). Mai departe, pe firul întins de cercetătoare: „Mobilizat din 1935 până în 1940 ca sublocotenent la intendență, Henri Troyat își face serviciul militar la Metz și consemnează experiența militară, ca și alți confrați ce au cunoscut-o îndeaproape, în volumul de nuvele La Fosse commune (Groapa comună) (1938), pentru care a imaginat și nouă desene. Henri Troyat cunoaște un succes rapid, nediminuat de trecerea anilor și răsplătit, încă din 1935, pe când era militar, cu Premiul Populiste acordat primului său roman, Faux Jour (Lumină înșelătoare), Premiul Goncourt, obținut la douăzeci și șapte de ani (în 1938), pentru un alt roman, L’Araigne (Paingul), apoi Premiul Max Barthou, decernat de Academie, în același an, pentru Le Vivier (Heleșteul) (1935), Grandeur nature (în mărime naturală) (1937), La Clef de voûte (Cheia de boltă) (1938), precum și Premiul Prince Rainier de Monaco, în 1952, momentul culminant al împlinirilor fiind atins în 1959, prin primirea în Academia Franceză.”
Romane cu țintă precisă
În fructuosul an 1938, Troyat mai scrie Le Mort saisit le vif (Moștenirea), Le Signe du Taureau (Zodia Taurului), La Tête sur les épaules (Cu capul pe umeri) sau Judith Madrier, ce dezvăluie preferința acordată narațiunii de factură tradițională, adânc ancorată în literatura franceză și conștiința cititorului. „Sunt puse astfel în valoare calitățile sale de psiholog, ca și predilecția pentru cazuri de excepție, personaje ambigue, exaltate, aflate în situații ciudate, cu deznodământ uneori suspendat, în romane pe care el însuși le caracterizează drept violente și întunecate în cartea de memorii Un si long chemin (Un drum atât de lung) (1976). Trebuie ținut seama de faptul că Troyat a fost influențat într-o primă fază de Zola și de estetica naturalistă, influență ce se resimte prin interesul evident față de manifestările bolnave ale vieții sufletești în operele sale de început, diferite de cele scrise mai târziu, romane-fluviu sau de dimensiuni restrânse.”
Miza pe romanele-fluviu
Romanul Tant que la terre durera (Cât timp va dăinui pământul) (1947-1950), de fapt o trilogie compusă din volumele Tant que la terre durera, Le Sac et la Cendre (Sacul și cenușa) și Étrangers sur la terre (Străini pe pământ), evidențiază epopeea unei familii ruse, ca și a sa, de-a lungul a trei generații, situând-o în ultimii ani ai Rusiei imperiale și în primele luni ale Revoluției din 1917, perioadă din care s-a inspirat pentru a scrie și un eseu, La Vie quotidienne en Russie au temps du dernier tsar (Nicolas II) – Viața de fiecare zi în Rusia pe timpul ultimului țar (Nicolae al II-lea). Troyat continuă apoi pe linia romanelor-fluviu: Les Semailles et les Moissons (Semănatul și secerișul) (1953-1957), format din cinci volume: Les Semailles et les Moissons, Amélie, La Grive (Sturzul), Tendre et violente Élisabeth (Élisabeth cea duioasă și aprigă) și La Rencontre (Întâlnirea).
Părinți și copii
Din nou cercetătoarea Silvia Pandelescu: „Troyat va mai publica romane de largă respirație, ca, de pildă, La Lumière des justes (Lumina celor drepți) (1959-1963), acțiunea celor cinci volume ale acestuia fiind situată din nou în Rusia, ca și în trilogia Le Moscovite (Moscovitul) (1973-1975). Cea mai cunoscută dintre creațiile sale de acest gen este impresionanta cronică de familie Les Eygletière (Familia Eygletière) (1965-1967), care concentrează, în trei părți – Les Eygletière, La Faim des lionceaux (Foamea puilor de lei) și La Malandre (Putregaiul) –, destinul unei familii franceze înstărite, văzut prin prisma relațiilor dintre părinți și copii, părinții fiind prea ocupați, prea preocupați de propria lor persoană și prinși în cursa intereselor materiale pentru a dărui, cât de cât, din timpul și răbdarea lor celor trei copii. Romancierul s-a aplecat cu interes și sensibilitate asupra mediilor sociale și în trilogia Viou (1980), ficțiune proiectată pe fundalul unui eveniment istoric major al secolului XX: micuța Sylvie (poreclită Viou, de unde și titlul) face eforturi pentru a-și regăsi tatăl după Eliberare.”
Biografii celebre
Același registru: „Biograf fecund, Troyat a construit o galerie impresionantă de portrete ale unor poeți și prozatori ruși de valoare universală – Dostoievski (1940), Pouchkine (1946), L’Étrange destin de Lermontov (Straniul destin al lui Lermontov) (1952), Tolstoi (1965), Gogol (1971) –, dar le-a împletit și cu file de istorie cu destinele unor figuri proeminente ale țării în care a văzut lumina zilei și care a marcat atât de puternic structura imaginarului său – Catherine la Grande (Ecaterina cea Mare) (1977), Pierre le Grand (Petru cel Mare) (1979), Alexandre I (1981), Ivan le Terrible (Ivan cel Groaznic) (1982) –, revenind însă la marii scriitori admirați pentru a scrie Tchekhov (1984), Tourgueniev (1985) sau Gorki (1986). Dintre scriitorii francezi, Troyat i-a ales pe Flaubert (1988), Maupassant (1989), Zola (1992) și Balzac (1995), iar dintre pictori, pe David, căruia i-a consacrat o biografie romanțată, La Femme de David (1990).”
Ochi și suflet de povestitor
„În scopul reconstituirii cu obiectivitate și fidelitate a momentelor esențiale ale unor vieți exemplare în desfășurarea lor - mai remarca cercetătoarea -, Troyat recurge la izvoare autentice, arhive, jurnale, scrisori, amintiri etc., surse consultate cu ochi și suflet de romancier, ce-i permit să dezvăluie acțiuni, fapte, preocupări, caractere, motivații individuale, zbuciumuri interioare, profilate pe tablouri pregnante de ordin istoric, social și moral. Bun cunoscător al vieții artistice efervescente de la sfârșitul secolului al XIX-lea în Rusia, el reînvie, în romanul La Ballerine de Saint Pétersburg (Balerina din Sankt Petersburg) (2000), anii de glorie ai baletului rus, considerați prin prisma destinului unei tinere dansatoare, Ludmilla, destin profund marcat de revoluție și de prăbușirea țarismului, și mai ales prin evocarea unor figuri emblematice pentru arta coregrafică: Marius Petipa, reprezentant al stilului academic, și Serghei Diaghilev, cel care a impus un stil nou, revoluționar, favorizând libertatea și spontaneitatea mișcării.”
Jurnalist hoinar prin Americi
Aproape de final: „Scriitorul consemnează, cu un talent descriptiv rar, și aspecte ale cadrului exterior ce i-au reținut atenția, contemplând Parisul, care l-a adoptat cu generozitate și i-a dat posibilitatea să se afirme în arena literară, în eseul istoric Les Ponts de Paris (Podurile Parisului) (1946), precum și impresii de călătorie în America de Nord și de Sud, străbătute în calitate de jurnalist, reunite sub titluri sugestive: La Case de l’Oncle Sam (Coliba Unchiului Sam) (1948) – acesta cu trimitere directă, ca pentru a sublinia o evoluție, la celebrul și popularul roman Coliba Unchiului Tom, scris în 1850 de Harriet Beecher-Stowe – și De Gratte-ciel en cocotier (Din zgârie-nori în cocotier) (1955). Troyat a scris, de asemenea, piese de teatru, ca Les Vivants (Cei vii) (1946) și Sébastien (1949-1950).”
Ancore în prezent
În concluzie: „Cu toate că numeroasele sale cărți, aproape o sută, răspund gustului cititorului de azi, așa cum s-a dovedit și printr-un sondaj realizat în 1990 de SOFRES pentru cotidianul Le Monde și revista France-Loisirs, din care a rezultat că Troyat este considerat în Franța de marele public drept cel mai important scriitor din secolul XX, unele dintre ele (La Grive, Les Eygletière) fiind transpuse în seriale televizate, acest scriitor discret, modest, retras în munca sa și în pasiunea pentru literatură, nu a suscitat, până în prezent, din partea criticii un interes pe măsura valorii lui.”
18 ani se vor fi împlinit în 2 martie 2025 de la moartea scriitorului Lev Astanovici Tarasov, alias Henri Troyat.
1959 a fost anul în care Henri Troyat a fost primit în Academia Franceză. Avea doar 48 de ani. A rămas, până astăzi, cel mai longeviv membru al Academiei de pe Sena.
27 de ani avea Henri Troyat când a fost recompensat cu Premiul Goncourt pentru romanul Paingul (1938).
„Troyat a construit o galerie impresionantă de portrete ale unor poeți și prozatori ruși de valoare universală – Dostoievski (1940), Pouchkine (1946), Tolstoi (1965), Gogol (1971)”, Silvia Pandelescu, cercetătoare
Potrivit unui sondaj realizat în 1978, 57% din francezi citiseră cel puțin o carte a lui Troyat; înaintea lui se afla doar Balzac.
Citește pe Antena3.ro
