Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cauza cercetătorilor de la Arhivele Naționale clujene este susținută ferm (și) de istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române: „Din vechime, arhivele au fost, de obicei, depozitarele memoriei unei colectivități, iar aceste colectivități pot fi variate, de la familii și grupuri de familii până la popoare, țări, națiuni. În timpurile moderne, arhivele au devenit instituții de stat, organizate temeinic, protejate prin legi speciale. La noi, la români, grija față de arhive a fost relativă, intermitentă, iar uneori a lipsit de-a dreptul. În Transilvania, o preocupare constantă față de arhive a început în secolul al XVIII-lea, odată cu statornicirea stăpânirii habsburgice, iar în Țara Românească și Moldova după restaurarea domniilor pământene, mai exact prin regulamentele organice (1831-1832). De-atunci, arhivele noastre au trăit fel de fel de avataruri. Totuși, în România, începând cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza și apoi după Marea Unire, au ajuns în fruntea arhivelor naționale unii dintre cei mai importanți intelectuali români, cu precădere istorici și literați, precum Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitrie Onciul sau Constantin Moisil. De multe ori, personalitatea din fruntea arhivelor naționale impunea respect mai mare și ocrotire față de instituție.”
De azi, pe mâine
Pe firul istoriei: „Regimul comunist de după 1948 a pus arhivele României în subordinea Ministerului de Interne și așa au rămas până astăzi. Faptul a avut o vreme avantajele sale, fiindcă salariile și sporurile în acest minister erau mai mari decât la Educație, Cultură sau în alte locuri. De mult timp, însă, angajații arhivelor din România, mai ales cei situați în afara Arhivelor Naționale (Centrale) din București, aceia din provincie – cum spun unii, în sens peiorativ – o duc de azi pe mâine. Comuniștii manifestau un fel de grijă față de arhive, fiindcă își închipuiau că marile secrete ale regimului trebuiau păzite cu strășnicie și chiar erau, mai ales unele dintre ele.” Apoi? „După căderea regimului comunist, a scăzut mult interesul autorităților de stat din România față de arhive. Ele au fost lăsate la Ministerul de Interne cumva din obișnuință și în urma refuzului altor ministere de a se lega la cap fără să le doară. Oricine își poate închipui ce fel de preocupare specială poate să fie la Ministerul de Interne față de arhive, în condițiile în care acest minister are cu totul alte priorități, alte chestiuni majore de rezolvat și în condițiile în care miniștrii se schimbă și aici foarte des.”
Degradare, deprofesionalizare, împuținare
Tot aici: „Abia apuci să-l sensibilizezi pe un ministru despre importanța arhivelor și acesta este înlocuit. Pe măsură ce calitatea clasei politice românești a scăzut în acești mulți ani trecuți de la 1989, interesul autorităților față de arhive s-a tot diminuat și el. Unii se întreabă și astăzi la ce ar mai fi bune arhivele și de ce ar mai trebui pregătit un personal specializat care să se ocupe de documentele vechi sau de ce să mai fie plătit de la bugetul de stat un asemenea personal. Or, Arhivele Naționale sunt instituția fundamentală a statului care păstrează memoria poporului român și a statului român. Rolul ei este imens și numai dacă ne gândim la faptul că are menirea să protejeze amintirile scrise ale trecutului, să asigure condiții bune de păstrare, pentru generațiile viitoare, a documentelor importante, ajunse cu mari sacrificii în depozitele ei. În ultimii ani clădirile, depozitele, facilitățile arhivistice s-au degradat, iar cei care au ca sarcină păstrarea documentelor și punerea lor la dispoziția cercetării s-au împuținat, au îmbătrânit, s-au deprofesionalizat, fiind transformați în simpli funcționari publici. Ca beneficiari ai documentelor păstrate de Arhivele Naționale, cercetătorii au dreptul de a fi primiți în săli de studiu și clădiri moderne și de a cerceta documente aflate în stare bună de conservare. Istoria nu se poate scrie fără documentele din arhive, iar fără istorie, adică fără memorie, suntem pierduți ca națiune și ca țară.”
Începuturi
„După unirea de la 1918 - a urmat profesorul Ioan-Aurel Pop -, constituirea marelui regat al României prin unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului cu Țara a presupus și racordarea arhivelor la aceste importante schimbări și la mersul european al instituției. Astfel, s-a decis fondarea Arhivelor Statului de la Cluj (1920), de la Cernăuți (1924) și de la Chișinău (1925). Era vorba de mari poluri regionale (Transilvania, Bucovina, Basarabia) pentru ocrotirea documentelor. În această conjunctură, o nouă lege de funcționare a Arhivelor Statului a intrat în vigoare începând din 1925, prevăzând, printre altele, constituirea direcțiilor regionale. Instituția centrală rămânea în subordinea Ministerului Instrucțiunii Publice.”
Documentele românilor, maghiarilor, sașilor, secuilor
Din aproape în aproape (de miezul chestiunii): „Arhivele clujene românești, create în 1920, ca o instituție apropiată de Universitatea Națională a Daciei Superioare (numită oficial, din 1927, Universitatea Regele Ferdinand I), pe care au servit-o de-atunci timp de peste un secol, și-au câștigat un prestigiu deosebit în țară și peste hotare. Cea mai mare parte a documentelor medievale și moderne referitoare la românii transilvăneni, la maghiari, la secui și la sași se află la arhivele clujene. Fără ca statul să sprijine formarea arhiviștilor cercetători, cunoscători ai limbilor izvoarelor istorice (pentru Transilvania, referirea se face mai ales la latina medievală și modernă), nu se poate imagina o activitate eficientă la arhive. Universitățile se ocupă de o astfel de pregătire de specialitate, după regulile consacrate ale arhivisticii (la Universitatea Babeș-Bolyai funcționează o prestigioasă secție de profil), dar statul face prea puțin pentru a asigura atractivitatea tinerilor pentru un astfel de studiu.”
Centrul și restul
Drept la țintă: „Angajații actuali ai acestor arhive din toată țara se plâng de necazurile lor (lege neconformă cu exigențele prezentului, condiții precare de muncă, salarii mici etc.) și recurg pentru prima oară în istorie, la greve. De ce oare, salariații arhivelor centrale, comparație cu ai lor colegi din țară, deși au aceleași drepturi și obligații, sunt plătiți mai bine? De multe ori, în teritoriu – cum se spune în limbaj funcționăresc – sarcinile și îndatoririle specialiștilor sunt mult mai variate și mai complexe. Statul ar avea obligația să asigure cercetarea istoriei într-o instituție modernă a arhivelor, cu angajați bine pregătiți profesional și egal remunerați, care să fie stimulați să asigure păstrarea în condiții optime a documentelor istorice.”
Citește pe Antena3.ro
Fel de fel de „servicii”
În continuare: „Arhivele noastre sunt organizate oarecum militărește, pe 42 de structuri teritoriale, numite acum, total neinspirat, servicii județene ale Arhivelor Naționale. Dacă merg la arhive la București, pot spune că merg la arhive, dar dacă merg la Iași atunci mă duc la serviciul județean. Aceste servicii sunt tratate cu aceeași unitate de măsură, indiferent de natura muncii, de fondurile existente, de specializările în diferite paleografii pe care ar trebui să le aibă arhiviștii. Nu este totuna să ordonezi și să inventariezi documente de la 1300-1400, scrise în latina medievală sau documente de la 1900, elaborate în românește. Nu toate centrele județene au același fel de mărturii păstrate. De exemplu la Cluj-Napoca sunt milioane de piese, cu sute de fonduri de toate felurile. Numai fondurile familiale au documente care încep cu anul 1230.”
Arhiviști otova
Mai mult: „În timpuri revolute, s-au creat centre, la București, Cluj-Napoca, Iași, Brașov, Sibiu etc., care au concentrat mărturiile trecutului. Aceste centre au devenit și locuri preferate de studiu ale cercetătorilor. La Cluj-Napoca, Sibiu și Brașov se găsesc principalele mărturii medievale ale nobilimii și sașilor, dar și ale relațiilor comerciale dintre Transilvania și Țara Românească și Moldova. Arhiviștii din aceste centre trebuie selectați cu grijă, pentru că ei trebuie să aibă, pe lângă cunoștințele generale de arhivistică, abilități în diplomatica și paleografia latină, maghiară, germană, să cunoască limbile izvoarelor, maghiara, germana. Ministerul de Interne nu are nici capacitățile și nici interesul să coordoneze și să întreprindă astfel de acțiuni complicate referitoare la personalul de specialitate din arhive. De aceea, se angajează arhiviști otova, care nu știu nimic despre specificul arhivelor unde lucrează, nici nu au calitățile necesare ordonării și inventarierii fondurilor rămase de zeci de ani neaccesibile publicului.”
Similitudini
„Pe de altă parte - a completat academicianul Ioan-Aurel Pop -, discriminarea încadrării și salarizării arhiviștilor și personalului, în general, în funcție de capitală și provincie este de neadmis. Circa 90% din populația României este situată în provincie și nu în București. Deși se zice că Bucureștiul concentrează spuma elitelor românești, este corect să se renunțe la aceste reminiscențe ale dictaturii. Opinia că centrul trebuie mai bine plătit și ocrotit decât provincia creează mari disfuncționalități. La fel s-a întâmplat până relativ recent și la bibliotecile Academiei Române. Academia are biblioteca sa centrală de la București – un adevărat tezaur cultural al României, cu 14 milioane de piese depozitate în clădirile ei – și trei biblioteci în țară, funcționând pe lângă filialele din Cluj-Napoca, Iași și Timișoara. Și aici, există multe piese de patrimoniu, multe unicate, de la stampe până la incunabule. Bibliotecarii din Cluj (unde sarcinile angajaților sunt extrem de complexe, pentru că documentele lor sunt elaborate în limbi numeroase, unele arhaice și unde specificul colecțiilor speciale este diferit de tot ceea ce mai avem în țară) au adresat mai multe cereri de salarizare a lor în acord cu salarizarea colegilor de la București, iar cererile nu s-au aprobat de către Ministerul Finanțelor.”
Greu de înțeles (pentru anumiți șefi)
Și? „Atunci, nemulțumiții au recurs la justiție, iar legea le-a aprobat cererea și au trecut la salarizarea firească, egală la funcții egale cu a bibliotecarilor bucureșteni. Ieșenii nu s-au lăsat mai prejos și, după un timp, au cerut să fie tratați la fel ca bucureștenii și clujenii. Dar tribunalul din Iași nu le-a aprobat, deși speța era la fel cu a clujenilor. După repetate intervenții ale Filialei din Iași și ale conducerii din București a Academiei, s-a aprobat, în fine, ca și bibliotecarii din Iași și Timișoara să primească salarii după grila celor din București (cărora li se alăturaseră anterior, prin proces în justiție, cei din Cluj-Napoca). Oare, la Arhivele Naționale este greu să se aplice același principiu? Munca arhiviștilor din Cluj, Iași, Brașov sau Sibiu nu este cu nimic mai prejos decât munca celor din București. Dar, pentru unii șefi peste Arhive, este greu să înțeleagă specificul muncii din această venerabilă instituție.”
Scoateți documentele istorice de la Ministerul de Interne!
Nu în ultimul rând: „Mărturiile păstrate în arhivele noastre sunt – dintr-un anumit punct de vedere – de două feluri: înscrisuri istorice, din secolele trecute și înscrisuri mai recente, din perioada contemporană. Documentele istorice nu au de ce să fie chivernisite de Ministerul de Interne. Ele sunt bunuri culturale și istorice ale statului român, fac parte din patrimoniul cultural al națiunii și al naționalităților și ar trebui să fie conservate, apărate și administrate de alte ministere decât Internele (de exemplu, Cultura sau Educația) sau, și mai bine, de o agenție autonomă aflată în subordinea guvernului. Documentele vechi în latină, slavonă, greacă, turco-osmană, arabă, română cu chirilice, germană, maghiară etc. înseamnă cultură și educație, înseamnă zestrea cunoștințelor noastre despre viața de odinioară, înseamnă experiența de viață a oamenilor trăitori pe acest pământ.”
Mâna minții la Washington
Un exemplu: „Statele civilizate își prețuiesc arhivele și le prezintă lumii ca pe zestrea lor cea mai de preț. Îmi aduc aminte de o vizită la Washington la câteva instituții de bază ale statului american, între care mi s-a spus că fără să văd cu ochii mei National Archives nu voi înțelege nimic din funcționarea SUA. Și, într-adevăr, sediul arhivelor americane de stat este situat în plin centru, într-un somptuos palat de pe Constitution Avenue, la doi pași de Casa Albă, de Smithsonian National Museum,, de Capitoliu și deci de Congresul SUA, adică pe Mall, unde sunt și toate memorialele marilor președinți. L-am cunoscut pe Arhivistul Statelor Unite, numit de Președintele SUA, unul dintre cei mai înalți funcționari de stat. Am pus mâna minții pe Declarația de Independență, dar pe alte documente istorice am pus chiar mâna efectiv (inclusiv pe un exemplar din Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman, a lui Dimitrie Cantemir, cu însemnări olografe ale lui Benjamin Franklin). Atunci, am înțeles ce înseamnă arhivele naționale pentru o țară civilizată și cum și de ce Arhivistul Statelor Unite, purtând un titlu așa de modest și de lipsit de pompă, este o personalitate de stat și de ce Arhivele Statelor Unite se bucură de întreaga grijă a națiunii.”
Năzuință
La final, o dorință: „Aș vrea ca, într-o zi nu prea îndepărtată, să pot spune la fel și despre țara mea: Arhivele Naționale ale României sunt o instituție de prim rang în stat, sunt mărturia faptului că România este o țară civilizată.”
1920 este anul în care au fost înființate Arhivele Naționale de la Cluj-Napoca.
„În Transilvania, o preocupare constantă față de arhive a început în secolul al XVIII-lea, odată cu statornicirea stăpânirii habsburgice, iar în Țara Românească și Moldova după restaurarea domniilor pământene, mai exact prin regulamentele organice (1831-1832).”, Ioan-Aurel Pop, istoric
„Domnilor Guvernanți, avem încredere că vă veți îndrepta atenția spre una dintre cele mai importante instituții din România, care gestionează 343.334 m.l. de documente create începând cu anul 1001” - mesajul cercetătorilor clujeni pentru autorități
„Angajații arhivelor din România, mai ales cei situați în afara Arhivelor Naționale (Centrale) din București, aceia din provincie – cum spun unii, în sens peiorativ – o duc de azi pe mâine.”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
„Deși se zice că Bucureștiul concentrează spuma elitelor românești, este corect să se renunțe la aceste reminiscențe ale dictaturii.”, Ioan-Aurel Pop
„Pentru unii șefi peste Arhive, este greu să înțeleagă specificul muncii din această venerabilă instituție.”, Ioan-Aurel Pop
„Documentele istorice nu au de ce să fie chivernisite de Ministerul de Interne. Ele sunt bunuri culturale și istorice ale statului român și ar trebui să fie conservate, apărate și administrate de alte ministere decât Internele.”, Ioan-Aurel Pop, istoric
