Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Rămasă orfană de ambii părinți (tatăl, descendent al unei nobile familii din Bourgogne, Rabutin-Chantal; mama, descendentă a unei familii de mari burghezi), este crescută de familia mamei sale, Coulanges. I se dă o educație foarte aleasă, sub supravegherea lui Ménage și a lui Chapelain. În 1644, se căsătorește cu marchizul Henri de Sévigné, din nobilimea bretonă, seducător, dar turbulent și nestatornic, mort într-un duel. Rămasă văduvă la 25 de ani, se consacră educației fiului ei, Charles, și mai cu seamă fiicei sale, Françoise-Marguerite, viitoarea contesă de Grignan, pe care o idolatrizează. În 1671, tânăra contesă este silită să părăsească Parisul împreună cu soțul ei, numit locțiitor al guvernatorului în Provența.
25 de ani de scrisori
„Datorăm acestei împrejurări cele mai numeroase și mai izbutite scrisori ale doamnei de Sévigné.”, remarca cercetătoarea Irina Mavrodin într-un crochiu închinat marchizei (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012). Dar să facem loc portretului izbutit de biografa citată anterior: „Timp de douăzeci și cinci de ani, are loc între mamă și fiică o corespondență susținută. Frecventează curtea, fiind de asemenea în strânse relații cu doamna de La Fayette, domnișoara de Scudéry, cardinalul de Retz, La Rochefoucauld. La șaptezeci de ani, moare la Grignan. Doar printr-o întâmplare fericită, Scrisorile (Lettres) nu sunt arse de descendenții ei. Scrisorile «divinei» marchize nu au fost concepute inițial ca literatură, ele devenind literatură doar mai târziu, prin grația posterității, care le-a învestit cu această valoare pentru că, depășind stricta descriere imediată a unei realități, se vor vădi a avea sensuri mai profunde.”
Valoare consfințită de timp
Tot aici: „Cazul, deși nu unic, este foarte rar. Aici însă, el capătă un plus de singularitate: considerată unul dintre clasicii de primă mărime ai secolului al XVII-lea francez - Sainte-Beuve pune Scrisorile alături de comediile lui Molière și de fabulele lui La Fontaine -, doamna de Sévigné contrazice ideea însăși pe care o avem despre scriitorul clasic. Acesta, raportându-se la o doctrină literară pe cale de a se constitui, și la constituirea căreia contribuie, s-a profesionalizat.” Adică? „Doamna de Sévigné nu are însă conștiință scriitoricească în înțelesul exact al acestui cuvânt. Cât privește clasicismul operei sale, termenul se justifică doar în sensul lui cel mai general și mai curent, cu aplicație la orice operă a cărei valoare a fost confirmată de timp. În sensul restrâns al termenului, doamna de Sévigné nu este însă cu adevărat un clasic, deși scriitoarea trăiește în plină perioadă clasică a literaturii franceze.”
Jurnal intim și cronică
Atunci? „În cazul său e vorba de un gen cu totul particular și a cărui primă regulă este spontaneitatea, Scrisorile, în momentul în care au fost scrise, vizând utilitatea imediată și obișnuită a oricărei corespondențe. Doamna de Sévigné comunică fiicei sale, fiului, ginerelui ei, unor rude și prieteni, gânduri și sentimente cu un caracter foarte intim, noutăți despre cunoștințe comune (adică despre întreaga aristocrație a regatului), amănunte banale sau senzaționale privind cele mai importante evenimente ale zilei, dar și mărunte întâmplări domestice: dizgrații sau favoruri, procese răsunătoare, campanii militare, revoltele țărănești din Bretagne, modul de existență al celor de la Port-Royal, căsătorii, nașteri și morți, incomoditățile unei călătorii din Bretagne în Provența, dificultățile ridicate de administrarea unei moșii, avatarurile poștei, o cură într-o localitate balneară la modă atunci etc. Scrisorile se constituie astfel în jurnal intim, dar și în cronică, ținută aproape la zi, a vieții nobilimii de la curte și a celei de provincie, din Bretagne și Provența mai ales.”
Ironii la adresa regelui
„Materia acestei corespondențe imense, a cărei valoare constă și în proporțiile ei, în masa acumulată a detaliilor - mai sesiza cercetătoarea Irina Mavrodin -, este alcătuită dintr-o puzderie de fapte cotidiene (evenimentul istoric este trăit de contemporanii lui ca fapt cotidian) haotic și spontan notate, dar care se structurează treptat în tabloul unei epoci. Sunt scrisori uneori foarte confidențiale. În cele dintre mamă și fiică abundă nesfârșite lamentări suscitate de îndelungata despărțire, ciudate și foarte intime sfaturi medicale, reproșuri în legătură cu viața prea fastuoasă de la castelul Grignan sau cu jocul de cărți. Marchiza scrie și despre subiecte politice cu un caracter mai delicat, îngăduindu-și ironii la adresa unor persoane influente și chiar la adresa regelui și a favoritelor acestuia (știind că secretul corespondenței nu este garantat, lucru la care face adesea aluzie, ea recurge uneori la porecle și la inițiale). Compuse în cea mai mare grabă, de cele mai multe ori fără a mai fi recitite, după cum reiese din propriile-i mărturisiri, asemenea scrisori – este evident – nu sunt scrise cu gândul la gloria literară. «Las să curgă torentul», spune ea. Sau: «Scriu repede și totul țâșnește pe neașteptate din imaginația mea». Sau: «știți ce-o să fac? Ce-am făcut și până acum. Încep întotdeauna fără să știu când o să termin; nu știu dacă scrisoarea mea va fi lungă sau scurtă»”.
Apreturi
Din nou biografa Irina Mavrodin: „Se știe totuși că unele dintre scrisorile doamnei de Sévigné, foarte puține la număr, au circulat într-un cerc relativ mai larg de cunoștințe încă din timpul vieții ei, că încă din acea vreme erau foarte apreciate și că marchiza știa acest lucru. Dar, trimise unor prieteni (nu doamnei de Grignan, care a primit foarte puține asemenea scrisori), aceste texte cu un caracter relativ neutru (nu privesc intimitățile familiei de Sévigné sau de Grignan și nici nu pot pricinui complicații de ordin politic), axate pe un singur eveniment și foarte «unitare», de obicei foarte scurte dacă le comparăm cu «volumele» adresate doamnei de Grignan, sunt evident «compuse» cu pretenții literare. Între cele câteva scrisori «literare», care, așa cum s-a remarcat, au un anume apret, o strălucire oarecum afectată, și celelalte, sunt preferate acestea din urmă (aici intervine și o optică a epocii noastre). Dintre toți comentatorii, relativ numeroși, ai Scrisorilor, Proust reușește să surprindă cel mai exact ceea ce e caracteristic în arta doamnei de Sévigné: darul de a nota impresii într-o mare învălmășeală, adică înainte ca ele să fi fost în vreun fel ordonate după o logică a intelectului, a rațiunii (și aceasta se întâmplă într-un secol clasic, în care rațiunea domină în artă).”
Proust, discipol de suflet
Printre ultimele comentarii: „Dar această mare învălmășeală, pe care noi, cititorii, o înregistrăm cu perplexitate la primul contact cu textul, ni se dezvăluie a fi - de îndată ce ne-am identificat cu universul doamnei de Sévigné, cu dispoziția momentului în care ea scrie - structurată conform unei logici și unei ordini mai subtile și mai ascunse, cele ale imaginației și ale afectului. Scrisorile doamnei de Sévigné sunt o cronică atotcuprinzătoare a epocii, surprinsă în aspectele ei cele mai variate, dar sensul termenului de cronică are aici o coloratură puternic subiectivă. În Scrisori trăiește o lume văzută prin ochii doamnei de Sévigné («văzută», pentru că imaginația vizuală e la ea cea mai puternică; aceeași lume nu mai trăiește întru totul la fel în Memoriile lui Saint-Simon, alt scriitor de căpătâi al lui Proust și care, alături de doamna de Sévigné, a exercitat neîndoielnic o influență asupra marelui romancier, el însuși și «cronicar» al unei societăți de mari aristocrați și mari burghezi). Dar tocmai aceste «cronici» subiective sunt cele mai adevărate; eul care le-a creat, autoproiectându-se, le insuflă o viață pe care celelalte nu o au. Timpul e învins. Prin intermediul lor, realitatea e re-creată (nu evocată) de autor și re-trăită de noi în ființa ei originară.”
Opere și traduceri
Lettres (1646-1696). Principalele ediții: Lettres, Perrin, 1726, 1734; Lettres à Mme La Comtesse de Grignan, sa fille, ed. P. Machuel, 1780; Recueil des lettres de Mme la Marquise de Sévigné à Mme la Comtesse de Grignan, sa fille, Compagnie des Libraires, 1785; Lettres de Mme de Sévigné, de sa famille et de ses amis, Ledentu, 1838; Lettres, t. I-XIV, Hachette, 1862-1866; Lettres inédites, Hachette, 1876; Lettres, ed. Gérard Gailly, 1956; Lettres, 3 vol., ed. Roger Duchêne, 1973-1978. În limba română: Scrisori (trad., prefață și note Irina Mavrodin), București, 1971.
400 de ani se vor împlini în 6 februarie 2026 de la nașterea marchizei de Sévigné, o strălucită epistolieră, faimoasă pentru corespondența întreținută cu propria fiică.
„Scrisorile «divinei» marchize nu au fost concepute inițial ca literatură, ele devenind literatură doar mai târziu, prin grația posterității.”, Irina Mavrodin, cercetătoare
Scrisorile marchizei de Sévigné se constituie într-un soi de jurnal intim, dar și în cronică, ținută aproape la zi, a vieții nobilimii de la curte și a celei de provincie, din Bretagne și Provența mai ales.
„Scriu repede și totul țâșnește pe neașteptate din imaginația mea.”, Marchiza de Sévigné, epistolieră
„Proust reușește să surprindă cel mai exact ceea ce e caracteristic în arta doamnei de Sévigné: darul de a nota impresii într-o mare învălmășeală, adică înainte ca ele să fi fost în vreun fel ordonate după o logică a intelectului.”, Irina Mavrodin, cercetătoare
Citește pe Antena3.ro
