Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A lansat pe orbita internaţională, cizelând-o, o tânără gardă de cântăreţi care continuă să cucerească scenele lumii.
Numele Haricleei Darclée, prima soprană a lumii timp de trei decenii, e un simbol naţional de prim rang, care motivează şi inspiră marea sărbătoare a muzicii pe care i-a dedicat-o Mariana Nicolesco.
Mariana Nicolesco s-a luptat, de fapt, pentru supravieţuirea însăşi a acestei arte lirice care aduce atâta bucurie oamenilor.
Celebra soprană ne-a obişnuit cu somptuoasele rochii de concert, din taftale preţioase, cu şalurile ei viu colorate, în broderii de aur vechi, coborând parcă dintr-o pictură renascentistă.
Interviu realizat în 2017
- Aţi afirmat adesea că relaţia Maeştri-Discipoli e cheia împlinilor în arta cântului.
Citește pe Antena3.ro
- Într-adevăr, în nicio altă artă această relaţie, Maeştri-Discipoli, nu este atât de importantă ca în arta cântului, pentru că niciodată niciun manual nu ne va putea învăţa ceea ce deprindem în prezenţa unui depozitar al tradiţiilor, a unei fiinţe care, în empatie cu noi, ne face să trăim experienţa vie a adevărului, a expresiei, transmiţându-ne şi secretele tehnicii vocale.
Maestra mea de Canto la Conservatorul Santa Cecilia, la Roma, Jolanda Magnoni, mi-a stat alături din clipa în care ne-am întâlnit şi până la sfârşitul vieţii sale: încrederea ei în mine a fost totală, la fel ca încrederea mea în tot ce mă învăţa.
Venisem la Roma ca mezzosoprană, dar ea a intuit că dispuneam de un registru şi de posibilitatea de-a ne îndrepta treptat-treptat spre edificiul, rar pe lume, de soprano drammatico di agilità, şi spre un repertoriu în care m-am desfăşurat apoi cu atâta fericire. Eram de mult pe scenele lumii şi-i telefonam la Roma de la Tokio, de la München, de la Rio, de la Milano, de la New York, de la Barcelona, consultându-mă cu ea asupra cutărui sau cutărui pasaj dintr-o operă sau alta.
- Aţi transferat toată această fabuloasă experienţă pe tărâmul Darclée, pe care l-aţi inventat pur şi simplu în 1995...
- Eram conştientă de declinul artei cântului pe scenele internaţionale, asistam la uzurparea calităţii de spectacol de operă - în care vocea şi cântul sunt flacără sacră - în favoarea unor aberaţii regizorale, accentuate de atunci încoace: dispreţul faţă de librete, de partiturile muzicale, gustul scandalului cu orice preţ.
Eram sensibilă în acelaşi timp la rugăminţile multor tineri artişti de a-i îndruma, de a le sta aproape în vocaţia lor de a servi muzica şi splendorile ei.
Iar simbolul Darclée era din prima clipă un element extraordinar: ea fusese prima soprană a lumii timp de 25 de ani, e aceea pentru care au fost compuse multe opere, dintre care trei sunt şi azi în repertoriul universal: La Wally de Catalani, Iris de Mascagni, Tosca de Puccini. Şi apoi splendidul teatru în care Darclée debutase la Brăila în 1881 era el însuşi un reper excepţional.
În acest context s-au născut şi s-au ridicat pe culmi manifestările Darclée, definite astfel de Directorul General al celebrului Festival de la Salzburg, Josef Hussek: «Nu cunosc niciun alt concurs de canto care să se plaseze în toate momentele şi manifestările sale la un nivel atât de înalt ca acela dedicat memoriei Haricleei Darclée. Această manifestare e mai mult decât un concurs de canto obişnuit, este totdeodată competiţie, Master Class şi adevărat festival al muzicii. Iată ce o face incomparabilă şi unică».
- Rezultatele n-au întârziat să apară...
- Nenumărate sunt mărturiile succeselor noastre, recunoscute la nivel mondial prin Înaltul Patronaj UNESCO ce ne-a fost acordat şi prin titlul ce mi-a fost conferit, de Artist UNESCO pentru Pace, acţiunea mea şi credo-ul meu că nimic nu-i poate apropia pe oameni mai mult decât cântul fiind împărtăşite de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.
Cultul vocii, al cântului de înalt nivel, al performanţei excepţionale, aşa cum le înţeleg, sunt în contextul actual instanţe de recurs salvatoare, după cum mi-o spun zeci şi zeci de tinere talente din lumea întreagă care vin spre mine.
Mulţi artişti români şi străini şi-au făcut armele mai întâi la Brăila înainte de-a se afirma pe scenele naţionale şi internaţionale. Francesco Meli, tenor italian care a inaugurat stagiunea lirică a Teatrului alla Scala din Milano în decembrie trecut, a urcat pe scenă pentru prima oară la Brăila. Luca Pisaroni, bas italian aclamat în lumea întreagă, la fel. Asta pentru a ne referi numai la artişti din patria însăşi a cântului.
Iar despre artiştii români care au trăit această mare experienţă, vă pot spune că nu mai puţin decât trei dintre Laureaţii Concursului Darclée au câştigat Concursul Operalia patronat de Placido Domingo: soprana Adela Zaharia zilele trecute, tenorul Ioan Hotea acum doi ani, în timp ce tenorul Ştefan Pop s-a impus la una dintre ediţiile anterioare.
Cât despre Concursul Internaţional de Canto al Chinei din 2014, acesta a fost câştigat, din 430 de concurenţi, de tenorul român Adrian Dumitru, laureat al Premiului I, şi de mezzosoprana Emanuela Pascu, laureata Premiului II, ambii pregătiți în contextul Darclée.
Eu însă le spun tuturor că, dincolo de aceste premii, fundamentală e modestia în faţa creaţiei, truda pentru autodepăşire şi ideea de perfecţiune în artă, de perfecţiune prin artă.
- E impresionant faptul că aţi adus omagiu marelui bariton şi prieten Nicolae Herlea, de care teatrele şi presa au uitat...
- Nicolae, una dintre cele mai frumoase voci de bariton care au existat vreodată şi un minunat interpret al marelui repertoriu, spunea mereu: « - Ce rău îmi pare că n-am cântat niciodată cu Scumpa...». Aşa îmi spunea, Scumpa. Dar am fost alături ani şi ani de zile în Juriul Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée, pe care l-am rugat să-l prezideze. L-am sărbătorit la 75 de ani, la 80 de ani, la 85 de ani, cum n-a făcut-o nimeni, şi am onorat memoria lui acum, când ar fi împlinit 90 de ani, prin remarcabila conferință cu videoproiecții susținută de Dr. Stephan Poen.
- Festivalul, Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée, Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes, pe care le oferiţi - cu titlu gratuit, ca tot ce faceţi în ţară - nu sunt singurele pietre de temelie pe care le puneţi azi în cultura românească: aţi creat, de pildă, Concursul Naţional al Liedului Românesc...
- La Carnegie Hall din New York, la finele Recitalului meu de Belcanto, am oferit multe bisuri, printre ele liedul enescian Languir me fais: un adevărat delir de aplauze şi ovaţii. La fel la Marea Sală a Conservatorului din Moscova sau la Teatrul alla Scala din Milano. Am extins atunci cercetarea asupra liedurilor enesciene şi le-am prezentat cu “zmeii” mei, în premieră, cu un enorm succes, la 50 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui muzician, la Praga, Roma, Paris, New York şi la Expoziţia Universală de la Aichi, în Japonia. Le-am înregistrat, de asemenea, pe CD şi DVD.
Liedul, în poezia lui, implică o disciplină şi o linie de canto de o mare rigoare, extrem de importante şi în abordarea muzicii de operă. Aşa încât am creat Concursul Naţional al Liedului Românesc, punând în valoare o comoară extraordinară, fondată pe vechiul nostru cântec de dor, şi oferindu-le în acelaşi timp tinerilor artişti o mare şcoală de stil.
- Nu v-aţi oprit aici. I-aţi revelat sensul artei şi viitorului mare pianist Matei Varga...
- Matei avea 11 ani când a asistat - fericită întâmplare - la prima mea apariţie pe o scenă din ţara natală, în iunie 1991, la Ateneul Român, şi a avut într-adevăr revelaţia faptului că muzica lui Mozart e o explozie de energie, de splendoare şi de viaţă, şi a mers de atunci încoace pe această cale. Care face că azi e aşezat de critica internaţională alături de Clara Haskil şi Dinu Lipatti, al cărui Centenar a venit anume de la New York, unde trăieşte, să-l celebreze - cu brio - împreună cu noi, la Brăila.
- Nu pot uita faptul că atunci când am fost invitată la un spectacol de gală la Teatrul alla Scala din Milano, toată lumea vorbea de Mariana sau de La Nicolesco...
- Am avut fericirea să trăiesc ultimii ani de glorie ai acestui Templu al Artei Cântului, epocă în care vocea era regină, în care reprezentaţia teatrală servea cântul, în care exigenţele erau supreme, în care publicul, competent, decreta succese care puteau însemna renumele planetar al interpretului.
Şi sunt fericită să pot spune că am fost iubită de acel public, că sosind în teatru, la fiecare spectacol mă aşteptau la intrare, in portineria, zeci şi zeci de buchete de flori, trimise fie de marea mezzosoprană Giulietta Simionato, partenera Mariei Callas, fie de necunoscuţi, că după aria Donnei Elvira Mi tradì din Don Giovanni de Mozart rechemările la rampă, aplauzele şi ovaţiile au durat mai mult decât scena însăşi, asta cu acordul lui Riccardo Muti căruia de obicei nu-i plăcea întreruperea firului dramatic. Şi că la ieşirea din teatru, în Via Filodrammatici, mă aşteptau atâţia şi atâţia fani încât rămâneam multă vreme împreună cu ei pentru a semna autografe. “Regina della Scalla”, scriau ziarele, “Regina del’ Belcanto”.
- La fel s-a întâmplat în Vatican, unde aţi fost invitată să cântaţi de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea...
- Țineţi minte, era Primul Concert de Crăciun în Vatican şi, acompaniată de Orchestra și Corul Academiei Naţionale Santa Cecilia, am cântat vechile noastre Colinde, orchestrate de muzicienii Vaticanului şi urmărite prin Mondovisione de peste un miliard de oameni. A doua zi, Sancitatea Sa Papa mi-a oferit Colierul de perle rezervat de obicei Reginelor catolice şi ne-am reîntâlnit cu bucurie, de mai multe ori, la vizita sa de neuitat în ţara noastră.
Mergând cu “zmeii” mei în Vatican, pe care doream să-l viziteze cu ocazia Recitalului de Lieduri Enesciene, am auzit cuvintele rostite în şoaptă de unul dintre gardieni: - La Cantante del Papa, la Cantante del Papa, soprana Papei. Şi în câteva clipe a apărut şeful Protocolului Papal care ne-a însoţit în Capela Sixtină, invitându-ne - onoare rarisimă - pe mine şi pe Radu, în chilia în care cardinalul de până atunci se roagă Domnului şi îmbracă pentru prima dată veşmintele de Papă.
- Din vastul repertoriu pe care l-aţi abordat, de la preclasici la verişti, de la belcanto şi Mozart la romantici şi la creaţia contemporană, ce roluri aţi preferat?
- Am preferat întotdeauna rolul interpretat la momentul dat, căruia m-am dăruit cu întreaga mea fiinţă. Acestea fiind spuse, am cântat La Traviata de Verdi de peste 200 de ori. Înregistrarea operei la Maggio Musicale Fiorentino, cu mine şi cu marele tenor Alfredo Kraus, a fost publicată în America în celebra serie Historical performances. Cât despre Don Giovanni de Mozart, numai la Festivalul de la München am apărut 10-12 ani la rând în rolul Donnei Elvira, sub bagheta marelui dirijor Wolfgang Sawallisch.
Apoi sunt atâtea opere de belcanto pe care le-am interpretat: Anna Bolena, Maria Stuarda, Roberto Devereux sau Maria di Rohan de Donizetti, de pildă, operă înregistrată de altfel la Festivalul de la Martina Franca al lui Rodolfo Celletti. Şi mai ales Beatrice di Tenda de Bellini, în care - practic o debutantă - am triumfat pe scena mitică a Teatrului La Fenice din Veneţia, unde legendara Giuditta Pasta fusese Beatrice, în 1832, cu Bellini în sală. Regia spectacolului nostru era semnată de Flavio Trevisan, costumele de Eugenio Girardi, amândoi meniţi unor strălucite cariere internationale, azi membri ai Juriului Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée. Dirija maestrul Alberto Zedda; cu el și cu Orchestra din Monte Carlo aveam să înregistrăm mai târziu capodopera belliniană. Despre interpretarea mea, renumita publicație Gramophone a scris că este “piatră de hotar în discografia belliniană”.
Dar am cântat cu totală dăruire şi partea sopranei din Seven Gates of Jerusalem de Krzysztof Penderecki, de pildă, parte scrisă pentru vocea mea, pe care am interpretat-o în premieră mondială sub bagheta lui Lorin Maazel la cei 3000 de ani ai Oraşului Sfânt.
- Sunt legendare prieteniile dumneavoastră cu Yehudi Menuhin, Salvador Dali, Andy Warhol, Christo, Luchino Visconti, Franco Zeffirelli, Giorgio Strehler, Luca Ronconi, Patrice Chéreau, Jonathan Miller, colaborările cu Giuseppe Patané, Carlo Maria Giulini, Alfredo Kraus, Seiji Ozawa, Lorin Maazel, Jean-Pierre Ponnelle, Pierluigi Pizzi...
- Evocaţi aici un întreg univers de amintiri despre care, pe scurt, pot spune că personalităţile artistice la care v-aţi referit mi-au umplut viaţa de bucurie, căci toate defineau în felul lor natura profundă a artei, adevărul, esenţa ei.
- Ce este muzica pentru dumneavoastră?
- Pentru mine muzica este o permanentă sursă de energie, de frumuseţe, de împlinire, iar cântul, artă sacră prin excelenţă, este, în formele sale cele mai înalte, expresia cea mai adevărată, mai sublimă a relaţiei noastre cu Creatorul. E sublim momentul în care artist şi public se regăsesc într-o divină comuniune.
