Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un dialog cu Nicu Alifantis, o poveste care ar putea face obiectul unei cărţi. Pentru că personajul în sine, Nicu Alifantis, este unul deosebit: a selectat şi cântat o adevărată istorie a literaturii române.
■ Încep dialogul cu tine, cu sentimentul că am putea scrie o carte. Aşa, eu întrebând, tu amintindu-ţi, decupând imagini şi stări din povestea frumoasă şi plină de sensuri a vieţii tale... Asta ca să subliniez avalanşa de întrebări, curiozităţi, mirări care îmi invadează acum mintea şi sufletul. E greu, pentru că toată lumea (pare că) te cunoaşte, eşti într-un fel, al tuturor, cred că Nichita Stănescu nu s-ar supăra dacă aş spune ,,Nicu Alifantis este (şi el) patria mea!”. Un fel de patrie a poeziei. O istorie a literaturii române selectată şi cântată de Nicu Alifantis... : Arghezi, Bacovia, Barbu, Blandiana, Nina Casian, Radu Stanca, Păunescu... Iată, încerc să formulez primele întrebări. Care a fost prima ta apropiere de poezie? A existat în tine, conştient sau nu, pornirea, proiectul de a valorifica şi omagia poezia română, prin muzica ta?
■ Nicu Alifantis: Am să încerc să fac abstracţie de vorbele extrem de frumoase pe care le-ai rostit la adresa mea, asta pentru că, pe de-o parte nu sunt obişnuit cu-atâta răsfăţ, iar pe de altă parte nu ştiu dacă le merit, însă îţi voi răspunde cât se poate de sincer: nu mi-a trecut prin minte niciodată, nici să valorific poezia română, nici s-o omagiez. Am învăţat în timp s-o respect şi-atât. Am avut un dascăl în şcoală, la Brăila, absolut extraordinar, domnul Nicolae Ungureanu care ne-a injectat sistematic, împotriva voinţei noastre, intravenos, în doze şoc aş putea spune microbul cititului şi al dragostei de literatura... Citeam într-una proză şi poezie româneasca sau străina, clasică sau modernă. Eram la o clasă umanistă la un liceu de cultura generală. De unii s-a lipit mai mult proza, pe mine, recunosc, m-a atras mai mult poezia. Deja la vârsta aceea cântam, eram un soi de vedetă locală, începusem să fiu conştient de importanţa mesajului cântecelor mele, textele pe care le faceam erau modeste, de-a dreptul puerile, penibile aş spune acum... A pro pos de textele cântecelor mele, îmi amintesc ca la acea vreme aparuse la televiziune Virgil Ogaşanu cu un superb monolog pe un text semnat de Marin Sorescu, o parodie extrem de rafinată la textele de muzica uşoară. Asta m-a convins definitiv că dacă vrei să comunici ceva prin textul unui cântec, poezia de foarte bună calitate e singura alegere, nimic altceva. Sigur, discut aici de cei ce nu sunt în stare să-şi scrie textele singuri, fiind lipsiţi de valenţe poetice. Am mai avut baftă că la acea vreme să frecventez un cerc de teatru de la Casă de Cultură a Tineretului. Profesori erau Anca Alecsandra şi Mircea Creţu, actori la Teatrul “Maria Filotti” Brăila. Ei m-au alimentat cu poezii superbe, eu la puneam pe muzica, făceam spectacole de muzică şi poezie alături de colegii mei. Catrinel Dumitrescu, Cornel Răileanu, Mariana Zaharia, Mioara Mirea, Greta Manta, George Sofrag, George Custura, Miruna Ghetu (Birau), Florica Dinicu, Vali Voicilă, sunt doar câţiva dintre ei... Unii dintre noi printre care am avut şansa să mă număr şi eu, am fost luaţi de Anca şi Mircea Creţu şi aruncaţi în arenă – pe scena teatrului. De-aici a-nceput totul. La Teatrul “Maria Filotti” din Brăila mi-am făcut ucenicia. Aici am cunoscut o serie de oameni deosebiţi de la care am învăţat extrem de multe lucruri. Meseria de artist, dacă se poate numi aşa, nu se-nvaţă în şcoli. Doar Scena şi oamenii care trudesc în slujba ei sunt singurii şi adevaraţii profesori.
■ O altă iubire timpurie şi constantă a existenţei tale, rămâne teatrul. Ai fost angajat în teatre, ai compus muzică pentru teatru. Un alt fel de înlănţuire pătimaşă între muzică şi cuvânt, cuvântul rostit, o vocaţie, un destin? Mai cu seamă că, ai avut ambiţia să absolvi şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică ,,I.L. Caragiale”...
■ Cronologic, întâi am debutat în teatru. Începând cu 1972 am jucat în cateva spectacole, fiind distribuit fie să fac figuraţie, fie în roluri mici. Era ceea ce se chema corp ansamblu. Apoi am compus muzică de teatru. Totul a pornit de la un spectacol “Philadelphia eşti a mea” montat de Ivan Helmer pe scena brăileană. Aici am interpretat muzica dlui Mircea Florian. El m-a îmbolnăvit de microbul muzicii de teatru, de la el am învăţat abc-ul facerii acestui gen de muzică. A ieşit bine şi astfel am primit oferta de a compune muzica primului meu spectacol, “Furtuna”de Ostrovski, în regia dlui Constantin Dinulescu. De-atunci totul s-a rostogolit, am acumulat mult, iar teatrul a devenit o adevarată pasiune. Am fost şi angajat în câteva teatre din ţară. În 1975 la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, între 1979 – 1990 la Teatrul Mic. Domnul Dinu Săraru m-a angajat la Mic cu ocazia înfiinţării Teatrului Foarte Mic. Apoi, între 1990 – 2001 la Teatrul Excelsior, cooptat fiind de domnul Ion Lucian în echipa de 7 oameni cu care a înfiinţat acest teatru. Pot spune cu mândrie că am fost părtaş la înfiinţarea a doua teatre – Foarte Mic şi Excelsior. Între 2001 – 2008 am avut o altă experienţă, la Ploieşti de asta dată, la Teatrul “Toma Caragiu”, experienţă propusă de domnul Lucian Sabados. Apoi, am bântuit prin multe teatrele din ţară, cunoscând regizori, actori, scenografi, coregrafi, echipe tehnice. În 40 de ani, împliniţi în primavara acestui an, pot trage linie şi socoti: 114 spectacole la care am semnat muzica în 47 de teatre, lucrând cu 56 de regizori. Teatrele şi regizorii cu care am avut şansa de a avea contact, mi-au fost casă şi dascăli totodată. Toţi aceşti ani petrecuţi în teatru, au însemnat pentru mine, cel de pe scenă, care canta (debutul ca şi cântăreţ a fost în 1973) experienţă, disciplină, rigoare, o alta viziune asupra actului artistic. Dacă muzica unei piese de teatru se construieşte numai în favoarea spectacolului, iar cel care iţi dă tonul este întotdeauna regizorul, muzica pe care o cânţi pe scenă e de fapt o etalare a unor trăiri şi sentimente extreme de personale. Pentru mine acestea două au un numitor comun în persoana mea, iar eu mă străduiesc ca ambele să fie cât mai personale. Revenind la ale noastre, povestesc două experienţe legate tot de teatru. Prima a fost în 1978, când cu un grup de prieteni care dădeau la Institutul de teatru de la Târgu Mureş, i-am însoţit şi pentru că mă plictiseam în perioada premergatoare examenelor m-am hotărât să dau şi eu examen. Fireşte, am picat. Prietenul meu Cornel Răileanu, care-i acum actor la Naţionalul din Cluj a intrat, iar eu, cum am zis, am picat, însă nu oricum ci primul sub linie!... Domnul Constantin Codrescu lua clasă, m-a chemat şi mi-a zis că dacă vreau să intru trebuie să-mi repar defectul de vorbire, adicătelea r – ul meu. Atunci i-am mulţumit dlui Codrescu pentru sfat şi am ales muzica. Un alt moment de rătăcire a fost în 2007, atunci când am dat examen la Teatrologie, la UNATC. Unii m-au lăudat că ce mare treabă am făcut, alţii m-au cam miştocărit, în fine, a trecut. Am absolvit în 2010, licenţa am dat-o anul acesta în 2012 şi acum m-am înscris la master. Să fii student la 56 de ani e o treabă, sau cum se spune pe pe la Brăila, “e de curaj!...” Au fost două motive pentru care am facut aceasta. Primul e că mă cam puturoşisem şi am vrut să-mi dau de lucru, iar al doilea şi cel mai important este ca noile genaraţii cu care mă întâlneam la lucru prin teatre – regizori, actori, îmi cam lunecau printre degete, nu-i mai întelegeam. Dupa 3 ani petrecuţi alături de ei în institut, lucrurile s-au simplificat şi pot vorbi cu ei aceeaşi limbă.
■ Ai avut norocul unor întâlniri memorabile, cu personalităţi uriaşe, încă de când erai foarte tânăr. Spun doar Johnny Răducanu, Nichita Stănescu, Alexandru Tocilecu, Nina Casian şi alţi scriitori, actori, creatori de primă mărime... Ai fost conştient de şansa rară pe care ai trăit-o, având în preajmă oameni care iradiau spaţiul cu harul lor? Te-au amprentat atunci, ţi-au desenat cumva, scara de valori care urma să îţi devină destin?
■ Într-adevăr, una dintre cele mai mari şanse de care am avut parte, cel puţin până acum, au fost întâlnirile cu diverse personalitaţi, dar mai ales cu oameni deosebiţi. Aceste intersectari de care am avut parte de-a lungul existenţei mele, m-au marcat în mod deosebit, au lăsat urme adânci pe care nimeni şi nimic în lume nu le poate şterge. Am învăţat enorm de la cei cu care m-am întâlnit în viaţa. Totul a început la Brăila. La acea vreme teatrul brăilean, graţie echipei artistice şi conducerii, era vizitat de multe şi mari personalitaţi ale teatrului românesc. Zoe Anghel Stanca, Dina Cocea, Ani Toboşaru, Ion Toboşaru, Valentin Silvestru, Marin Sorescu, Dumitru Solomon, Tudor Popescu, Sorana Coroama Stanca, Olga Tudorache... Apoi a venit Alexandru Tocilescu la Brăila. Aşa l-am cunoscut, am lucrat şi am devenit prieteni. În perioada satisfacerii stagiului militar la Buzău, în 1974 l-am cunoscut pe Aurel Mitran cu care mai târziu aveam să mă întâlnesc la Teatrul Mic unde am devenit colegi. Ne-am clădit carierele umăr la umăr ani şi ani lucrând împreună el ca impresar, eu ca artist. Din 1974 când am început să bat tot mai des drumul Bucureştilor, la Toca acasă pe Dr. Felix, am cunoscut o groază de oameni. Ioana Craciunescu, Gelu Colceag, Gabriel Iencek, Florin Zamfirescu, Ştefan Sloboda, Cornel Todea, Vanda Mihuleac, Tudor Mărăscu, Cristian Pepino, Alexandru Colpaci, Andrei Belgrader, Ion Besoiu, Irina Petrescu, Adina Cezar, Vera Proca Ciortea, Catrinel Paraschivescu, Gelu Niţu, Vasile Vasilache jr. Johnny Răducanu, şi mulţi, mulţi alţii... În toamna lui 1974 am debutat la Cenaclul Flacăra. Aşa l-am cunoscut pe poetul Adrian Păunescu, iar din 1975 când am început turneele cu Cenaclul Flacăra i-am cunoscut pe Nichita Stănescu, Ion Horea, Constanţa Buzea, Ileana şi Romulus Vulpescu, Ion Nicolescu, Phoenix, Sfinx, Tudor Gheorghe, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Dan Tufaru, Mircea Diaconu, Mircea Vintilă, Evandro Rossetti, Valeriu Sterian, Marcela Saftiuc, Dan Chebac, Tot în această perioadă printr-un prieten Nicolae Savu l-am cunoscut pe poetul Leonid Dimov. În toamna lui 1976, Johnny Răducanu m-a luat să cânt în deschiderea trupei sale la “Tic – Tac”. Aici am cântat până la cutremurul din 77, dupa care localul a fost închis. Aici am avut şansa de-ai cunoaşte pe Nina Cassian, Alex Ştefănescu, Tudor George ,‚Ahoe”, Paul Goma, Teodor Pâcă, Florin Pucă, Toma Caragiu, Ştefan Bănică, Virgil Ogăşanu, Ovidiu Schumaher, Dan Nuţu, şi mai toată trupa din acea perioadă a Teatrului Bulandra. Apoi au urmat alte şi alte perioade petrecute prin diverse locuri, cum a fost cea de la Teatrul Mic, de la Teatrul Excelsior, care au fost pentru mine, mari generatoare de întâlniri. Poeţi, scriitori, artişti plastici, scenografi, coregrafi, muzicieni, oameni politici, doctori, arhitecţi, mi-au conturat cât de mult înseamnă verticalitatea, seriozitatea, punctualitatea, politeţea, respectul pentru tine însuţi şi pentru cei din jur, profesionalismul, generozitatea, caritatea, credinţa în tine şi în oameni, necesitatea muncii şi a acumulării continue de informaţii, dar mai ales, nevoia de cultură, permanenta şlefuire spirituală. Cred că, indiferent de ce ţi se întamplă în viaţă, singurul capital acumulat este cel al întâlnirilor care şi-au lăsat, mai mult sau mai puţin amprenta asupra ta.
■ Am folosit cuvântul patrie, cu respect, aşa cum l-a scris şi Nichita Stănescu, în poemul parafrazat. Sunt dintre cei care cred că este onorant şi demn să iubeşti România ta şi să strigi cântând ,,Trăiască România!”, mai ales dacă te dor rănile ţării şi îi doreşti vindecarea. Care este povestea neştiută a cântecului atât de discutat? L-ai cunoscut, între alţii pe regretatul poet Ion Nicolescu, cel pentru care, singura lume care conta era cea din capul lui. E adevărat că pe versurile sale ai compus prima variantă a cântecului?
■ Recunosc, e un subiect sensibil şi dificil, pentru că în mine se dă o batalie cumplită între a fi patriot sau pur şi simplu, o minoritate etnică care a ales absolut întâmplător şi împotriva voinţei sale să trăiască pe plaiul mioritic. Când l-am cunoscut pe poetul Ion Nicolescu, am fost fascinat de patriotismul sau necondiţionat. Îmi dădea să citesc tot felul de poezii pe care le scria dintr-o suflare, atât de pline de patriotism înflăcărat, încât m-a făcut să scriu primul cântec “Ţara noastră-i ţara noastră...” A fost un cântec de mare succes la acea vreme. Am luat şi câteva premii cu el pe la diferite concursuri de cântece patriotice. Apoi, prins în acest joc, am făcut un alt cântec “Ţara de unde vin călător...”, pe versurile lui Petre Ghelmez. Şi cu ăsta am luat premii. De fiecare dată râdeam în sinea mea pentru că, gândeam eu, ăştia de mă premiază habar n-au că eu mă gândesc la Grecia când spun ţara mea... Am mai făcut un cântec “Bucureşti, oraş al poeziei” şi, într-o zi s-a întâmplat ceva ce n-am să înţeleg niciodată. Eram la Ion Nicolescu acasă, a scos o bucata de hârtie şi a-nceput să scrie. Eu îmi vedeam de-ale mele cred că încercam să fac un cântec pe o alta poezie a lui. La un moment dat a strigat la mine, mi-a pus foaia de hârtie în faţă şi-a zis: “În clipa asta trebuie să-l faci cântec pentru că îl va cânta tot poporul!...” Am citit poezia, am început să mă joc cu chitara, am făcut refrenul, apoi strofa şi gata! L-am tot cântat, Ion urla de fericire, îi plăcea, eu mă bucuram că-i fericit. Habar n-aveam ce avea să urmeze. A doua zi plecam la Râmnicu Vâlcea, cu Cenaclul. I-am spus lui Păunescu că am un cântec nou, m-a pus să i-l cânt la cabină şi mi-a zis:,, intră în scenă şi cântă-l. L-am cântat cred că de vreo zece ori în spectacol. Era absolut entuziasmat. În public s-a creat o psihoză, o nebunie, publicul cânta odată cu mine. Târziu în noapte când s-a terminat spectacolul, Păunescu i-a chemat pe toţi cei din sală, afară să mai cântăm acest cântec. Am pornit-o pe străzi cu câteva mii de oameni după mine, cântând din răsputeri cu toţii “Traiască România, Trăiască Tricolorul, Trăiască Alma Venus, Măria Sa Poporul!”Apoi l-am cântat de mii de ori la toate spectacolele într-o isterie de nedescris. Ion era în culmea fericirii, poezia sa cântată era pe buzele a zeci de mii de oameni. Cred că a durat aproape un an. Într-o seara aveam spectacol la Polivalentă, în Bucureşti şi m-a chemat, mi-a arătat o hârtie prin care Ion Nicolescu refuza să i se mai cânte sau să i se recite orice fel de poezie. Am rămas stupefiat. L-am întrebat pe Păunescu ce s-a întâmplat. Mi-a explicat că au avut o discuţie, că s-au certat, şi că nu mai pot cânta pe versurile lui. Problema era că publicul o să vrea cântecul şi că nu concepe spectacolul fără acesta, aşa că pentru a salva situaţia mi-a explicat că a scris el o variantă şi că în acea seara vom cânta varianta sa. Am cântat-o, publicul a fost deschis, a acceptat povestea lui Păunescu şi varianta nouă, isteria a continuat iar cu timpul cântecul a degenerat în tot felul de Trăiască!... A doua zi, l-am sunat pe Nicolescu dar nu mi-a mai răspuns niciodată la telefon. Dupa nişte mulţi ani, l-am întâlnit pe stradă, şi am fost şocat. Devenise alt om, nu mai avea control asupa lui, se pierduse total, nu m-a recunoscut sau n-a vrut să mă mai cunoască... Până în ziua de azi, am rămas cu un sentiment de vinovaţie faţă de mine că am acceptat schimbarea textului cântecului “Trăiască România”. Nu îţi ascund că intenţionez să scot un album cu toate cântecele mele patriotice. Mi-e greu să fac acest pas, nu ştiu cum va reactiona lumea, însă consider că am aceasta obligaţie morală de reparaţie în faţa lui Ion Nicolescu.
■ Eşti poet, Nicu Alifantis. Nu doar, (cum îmi place să numesc o meritorie categorie), poet-cititor de poezie, ci şi, poet-scriitor de poezie. Volumul tău, singurul apărut, ,,Scrisori nedesfăcute” nu a fost reeditat. Ascunzi această dimensiune a ta?
■ Nu, nu sunt poet. Sunt doar un iubitor şi un consumator de poezie. Volumul de versuri care a apărut a fost un gest frumos de prietenie a lui Valentin Nicolau, într-un moment greu al existenţei mele. Cu ceva timp înainte, după ce ne-am împrietenit, schimbam între noi poezii, făceam pe poeţii ne jucam cu vorbele şi uite-aşa au ajuns poeziile mele la Nicolau. În 1997, am făcut un infarct urât şi îmi-amintesc, eram la terapie intensivă, fusesem stabilizat, iar Vali mi-a adus volumul tipărit. A fost o mare gură de oxigen pentru mine atunci, o motivaţie în plus să lupt cu mine şi cu răul ce se abătuse asupra-mi. Apoi, m-am simţit jenat pentru că erau doar nişte poezii adolescentine, din categoria tot românu s-a născut poet! În fine, ce-a fost a fost, nu cred că voi mai avea curajul să recidivez. Prefer să cânt poezia de buna calitate. Ciudat este că în câteva rânduri, am încercat să fac un cântec pe una din poeziile pe care le-am scris. N-a ieşit nimic şi nici n-au fost semne cum că s-ar arăta ceva. Probabil, atâta a fost sa fie.
■ Scrii într-un poem: ,,Singurătatea mea, marele meu atu/(...)mă-ndeamnă să-mi aştept pacea şi împăcarea, /întocmai ca bătrânul grec, /care, pe malul mării /îşi privea tăcut corăbiile înecate/ de ultimul măcel, al sufletului său.” Bătrânul grec era vreun străbunic? De cât de departe vine numele acesta, Alifantis?
■ Toţi ai mei din partea tatălui s-au născut în Grecia şi viaţa i-a aruncat care încotro prin toate cotloanele lumii. Pe tata îl chema Menelaus, pe bunicu’ Hristofor. Toţi au fost vaporeni, au navigat, au trăit pe ape, au bătut mările şi oceanele generatii intregi de marinari. Tata a fost singurul care s-a tras pe uscat lucrand la un santier naval din Brăila. Eu am stricat cu totul tradiţia familiei, apucând un cu totul alt drum în viaţă. Nu am reuşit încă să fac integral arborele genealogic al familiei mele. Poate, în aceasta viaţă să-i dau de cap. Din partea mamei mele Evdocsia, o altă combinată interesantă. Bunica Despina machedoancă din Florina, maritată cu un grec Vasilis, care a murit foarte tânăr, comerciant, s-au aciuit nu se ştie de ce pe la Brăila. Apoi, într-o bună zi, bunicul le-a părăsit pe bunica şi pe mama şi-a luat calea Constantinopolului. I-au piedut urma, n-a mai dat nici un semn. Când eram copil, la noi în casă se vorbea şi greaca şi machedona. Iaiaca (bunica, în greceste) întreţinea limbile materne, datinile şi obicieiurile. Dupaă ce s-a prăpădit s-a pierdut uşor, uşor totul, mai ales că în acea perioadă era o campanie destul de agresivă de romanizare, dusă de autorităţi. Pot spune însă, că de când mă ştiu am nostalgia Dunării, iubesc Brăila şi oamenii ei, mai ales cei pe care i-am întâlnit în copilarie şi adolescenţă, îmi place la nebunie să călătoresc, mi-e bine oriunde mă aflu în lume, nu sunt stăpânit de doruri de-acasă atunci când sunt plecat din ţară, orice grai îmi sună în urechi ca o frumoasă şi excitantă muzică, pot privi ore întregi valurile şi întinderile apelor...
■ De ce natură au fost cele mai adânci tristeţi şi dezamăgiri care te-au durut adânc până la necuvânt şi de ce natură au fost compensaţiile, satisfacţiile, bucuriile, darurile vieţii care te-au îndreptăţit să te consideri fericit?
■ Recunosc, din totdeauna am fost stăpânit de un spirit de conservare deosebit care m-a ajutat să trec uşor şi peste cele rele, dar şi peste cele bune. De tânăr mi-am propus şi m-am educat în aşa fel încât saă uit, mai exact să pun de-o parte, acolo, undeva într-o camăruţă a sufletului meu, lucrurile rele care mi s-au întâmplat în viaţă şi să-mi amintesc doar când vreau şi cum vreau de ele. Am mai reuşit să fac în aşa fel încât să accept orice tristeţe, durere, dezamagire ca pe o karma, ca pe ceva firesc. Cât despre bucurii ele sunt binevenite, le pot primi cu o-mbaţişare, ca pe un dar al vieţii dar atât şi nimic mai mult. Ele au o cu totul altă cameră în sufletul meu, în care stau depozitate. Prefer să păstrez doar energia pozitivă a întâmplărilor fericite şi s-o direcţionez spre ceva pozitiv. Astfel, am reuşit să trec peste impasuri şi să nu mă doboare succesul. Cred că e foarte important să poţi ajunge la o înţelegere cu tine însuţi, cum mai cred că numai aşa capeţi o motivaţie în ceea ce vrei să întreprinzi.
■ Îţi mulţumesc frumos pentru gentileţe şi bunăvoinţă, Nicu Alifantis. Ştiu că ai făcut o bucurie celor ce tocmai citesc acest dialog. Gândurile, ideile, stările capturate aici vor rămâne într-o memorie afectivă pe care o vom accesa şi intensifica, ascultându-ţi cântecele... Te rog, încheie tu această discuţie. Ca la o reprezentaţie. Apoi, va cădea cortina şi vei primi aplauze.
■ Va fi o poveste. Asteptări, împliniri, dezamăgiri, emoţii, pregătiri, public, colegi de scenă, atmosferă, trăiri, speranţe, surprize plăcute, surprize neplăcute, revederi, promisiuni, povestiri... Artiştii sunt o specie rară. Din acest motiv poate, ceilalţi oameni îi privesc ca pe ceva deosebit, greu de atins, greu de înţeles, greu de ajuns. Ei sunt un amestec de aşteptări, împliniri, emoţii, trăiri, speranţe, surprize, promisiuni. Ei sunt aceia care uneori se întorc la rădăcini, călătoresc în timp şi încearca să pătrundă înţelesuri de nepătruns cu mintea de acum. Unii trăiesc astăzi, alţii trăiesc ieri, unii sunt plini de viaţă, alţii plini de nostalgii, unii s-au găsit pe sine, alţii sunt doar umbre mai mult sau mai puţin fericite, unii sunt contururi bine trasate, alţii sunt timide încercări ale unor mâini tremurânde, unii vor totul, alţii sunt întruchiparea bunului simţ, unii ard până la ultima picătură, alţii ştiu joaca cu focul. În rest sunet, lumini, paiete, sclipici, autografe, fani, orgolii, modestii, trăiri, falsităţi, nisip, apă, vânt… După tot ce-a fost, rămâne Artistul, fir de nisip, cernut cu grijă şi lăsat pe plaja pustie, printre scoici şi alge, pentru a fi găsit, poate anul viitor, poate altă dată, poate niciodată…
Citește pe Antena3.ro
